Artistul, zice-se, e mai creativ cu burta goala. Pe de alta parte, atunci cand banii curg din toate vistieriile, inclusiv din cele ale Europei (care si-a onorat corespunzator Capitala Culturala din Romania), cum sa rezisti tentatiei de a-i folosi? Intre polii inzapeziti ai acestei dileme fierbinti, Faust al lui Silviu Purcarete si al Teatrului National "Radu Stanca" din Sibiu a incercat sa-si poarte flacarile de gheata fara a esua pe vreun tarm necunoscut si fara a-si compromite incarcatura atat de fragila.
Si a reusit? Iata intrebarea pe care ar lansa-o de indata nu doar orice persoana "din breasla", ci si orice spectator pasionat, care stie ca, de pilda, Silviu Purcarete este o pasare relativ rara pe meleagurile scenice autohtone, intrucat, de ani intregi, cel mai cunoscut regizor roman pe plan european (si, poate, mondial) lucreaza destul de putin in Romania - oricum, nu atat cat i-ar prii teatrului romanesc; si, poate, lui insusi... Este o intrebare la care nu-i deloc usor de raspuns.
Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu e un teatru cu destin neobisnuit. Aflata prin anii 1980, sub raport calitativ, printre institutiile de spectacol cu solid - desi nu sonor - renume, pentru ca dispunea de un ansamblu la randul lui solid si pentru ca izbutea sa atraga, pe langa regizori "cuminti", si artisti inovatori precum regretatul Iulian Visa (foarte tanar, pe-atunci), scena sibiana a suferit, dupa 1990, aceeasi masiva "despopulare" care, dintr-un motiv sau altul, a afectat majoritatea teatrelor romanesti. Iulian Visa a revenit la Sibiu din exilul sau scandinav, pentru scurt timp chiar ca director, montand (cu succes variabil) cateva spectacole si molipsind de viziunea sa reformatoare doi (si ei tineri, in epoca) actori din trupa: Virgil Flonda, de la a carui prea grabita plecare dintre noi s-au implinit deja doi ani, si Constantin Chiriac, actualul director al teatrului. Acestia au "nascocit" un festival care, mic si neinsemnat la inceput, a crescut treptat pana la a deveni evenimentul care, nu demult inca, era cel mai glamorous, alaturi de Gala UNITER, din Romania, datorita prezentelor straine (si bastinase) cu adevarat notabile. Pe masura insa ce festivalul se consolida, teatrul sibian slabea, caci, la fel ca si in alte cazuri, schimbul de generatii actoricesti s-a dovedit a fi absolut dramatic. Constient de acest dezechilibru tot mai apasat - si, probabil, in perspectiva Capitalei... la a carei "implementare" renumele festivalului contribuise -, Chiriac a hotarat (cu oarecare intarziere) sa salveze ce se mai putea salva. Si anume, prin metode radicale, adica aducand la Sibiu personalitati regizorale de marimea intai sau, macar, foarte "gustate" de critica (in ordine aproximativ cronologica, Gabor Tompa, Silviu Purcarete, Mihai Maniutiu, Andrei Serban, Alexandru Dabija, plus copilul teribil - si "de suflet" - al festivalului, ucraineanul Andryi Zholdak). Demersul a fost, neindoielnic, fructuos, desi, neavand (ca altadata) timp si, desigur, nici dispozitie sa "construiasca" trupa, unii dintre acesti directori de scena s-au multumit sa utilizeze doar fortele interpretative (putine) pe care puteau conta fara rezerve, importand masiv, pentru rolurile-cheie, "nume" din alte locuri. E drept, pentru tinerii si neexperimentatii actori de la Sibiu chiar si asemenea contacte cu excelenta sunt esentiale.
Lucrul s-a vazut, de-altminteri, in Faust. Spectacolul a avut, si el, o istorie complicata, proiectul initial suferind, la capitolul "distributie", o modificare dupa alta. In cele din urma, pentru rolul titular a fost convocat, de la Teatrul National din Craiova, unul dintre actorii-totem ai lui Purcarete, proteicul Ilie Gheorghe - solutie de avarie, totusi, intrucat exceptionalul interpret craiovean evolueaza aici intr-un contre-emploi evident; este folosit, adica, impotriva datelor sale temperamentale si, asa zicand, morfologice, care l-ar fi recomandat, dimpotriva, pentru rolul Mefisto. Astfel descentrat, spectacolul capata o dimensiune grotesc-monstruoasa, eroul parand a avea mai putin a face cu modestul savant framantat de fatidica limitare a cunostintelor omenesti in raport cu universul infinit al naturii si culturii, respectiv cu Faust al lui Goethe, si mai mult cu personajul real care era, zic studiosii, un destul de dubios alchimist, dr. Johann Georg Faust, care a trait intre 1480 si 1540, indeletnicindu-se, printre altele, cu inselarea morbida a semenilor sai. Conduce spre o asemenea concluzie, de pilda, episodul coruperii Margaretei, intrupata multiplu in cateva fetite imbracate in alb imaculat si in mijlocul carora batranul Faust, grimat "tinereste", face figura de pedofil lubric. Si conduce, mai mult sau mai putin intentionat, spre ea si ponderea pe care o dobandeste personajul Mefisto in interpretarea actritei Ofelia Popii. Dispunand de o plastica a trupului iesita din comun si de o mare disponibilitate interioara, tanara actrita, care s-a impus incetul cu incetul printre actorii sibieni de rangul intai, demonstreaza aici ca a stiut sa profite din plin de experienta lucrului cu regizori-artisti, "impingand" spectacolul inainte cu admirabila abnegatie. Diavolul androgin desenat de ea este ironic si trist, rau si tandru; pe Faust il dispretuieste tot atat cat il compatimeste. Spectacolul avea nevoie de acest minim accent emotional, caci este, altminteri, monumental, superb si rece.
(va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
