La telefon, Ovidiu Nimigean mi-a spus ca stie el ca cei pe care Dumnezeu ii convoaca in perioada asta se duc drept in Rai. Eu sunt convins ca orice mare poet ajunge acolo, fara ocolisuri, fara negocieri, asa ca nu-mi faceam oricum griji pentru Cezar Ivanescu. Mai ales ca cine l-a citit stie ca nu de moarte se temea poetul. Pentru noi imi fac eu griji, pentru ca Iasiul si-a pierdut unul din oamenii lui de seama.
Il vazusem, cu vreo doua saptamani mai inainte, la Casa Pogor, la Festivalul de poezie "Ronald Gasparic" si era perfect in apele sale. Aceeasi retorica, aceeasi alura tinereasca, aceeasi agresivitate discursiva, care ascundea, de fapt, o timiditate pe care i-am descoperit-o in anumite circumstante. Tragea cu sete din tigara si oficia, asa cum o facea mai mereu. Am schimbat doar cateva cuvinte cu el si l-am vorbit de bine cu poetul Cristian Simionescu, unul dintre prietenii sai consecventi.
In 1996, cand am descalecat, ca june student, in capitala Moldovei, trei mari mituri existau in mintea mea: Mihai Ursachi, Emil Brumaru si Cezar Ivanescu. Pe vreme aceea intalnisem rar scriitori si aveam impresia ca ei nu sunt oameni obisnuiti, ci doar coboara din cand in cand printre muritori, pentru a compatimi, generos, cu poporul. Asa ca o vreme ii urmaream pe cei trei mari scriitori de la distanta, le pandeam gesturile, le sorbeam vorbele si incercam sa descopar in manifestarile lor semnele marelui har pe care il aveau. Adesea nu le gaseam si, in sinea mea, ii mustruluiam. Daca histrionismul lui Mihai Ursachi era fatis o masca, dincolo de care magistrul se ferea de neaveniti, daca imbufnarea lui Brumaru era simpatica, iesirile publice ale lui Cezar Ivanescu m-au socat la inceput. Pai, asa se comporta un scriitor? Mi se parea prea vehement. Si prea sigur pe geniul sau. Ulterior mi-am dat seama ca avea dreptate. De ce sa-i pretindem unui ales sa fie un om obisnuit? Nu e plina lumea de oameni obisnuiti? Cezar Ivanescu stia ca este un mare poet si de aceea considera ca totul ii este permis. Si, iarasi o spun, avea dreptate. Tin minte o intalnire cu studentii, in Aula Magna a Universitatii, in care a facut praf tot modernismul, incepand cu Baudelaire si incheind cu Nichita Stanescu. Termenii in care discuta nu erau deloc protocolari. Cand niste studenti au intervenit, i-a facut praf, a devenit agresiv si le-a inchis, din cateva vorbe bine tintite, gura. Si (mai e nevoie s-o spun?) avea dreptate: cand un poet de anvergura sa isi da in petic, trebuie ascultat cu respect.
Fireste ca nu am fost mereu de acord cu toate ideile, faptele sau optiunile poetului. Dar asta nici nu inseamna ca nu i le-am respectat. Le-am luat, de fapt, ca pe niste alinturi ale unui om care avea el alte treburi, mult mai importante. Adica niste carti mari, precum cele trei volume de Rod, precum La Baaad sau Doina. Cat am fost student, l-am citit si l-am rascitit pe Cezar Ivanescu, incat si acum stiu pe de rost zeci de versuri de-ale sale. M-am convins, intre timp, pe masura ce m-am mai copt, pe masura ce l-am tot predat studentilor de la Litere, ca el este unul dintre poetii cei mai mari ai literaturii noastre. Ca tonul sau e unic, ca asa cum a scris el despre Moarte (unica sa tema, de fapt) nu a mai reusit nimeni sa scrie. Ca acel fior tragic al poeziei sale nu se lasa mimat.
Nu o data m-am intrebat cum a putut omul aspru, burzuluit, sa scrie acea poezie profunda, care trada o sensibilitate autentica. Dupa ce l-am cunoscut mai indeaproape pe Don Cezar, mi-am putut raspunde. Omul era un sensibil, un timid, un suflet mare, generos. Si foarte curtenitor, de o politete perfect barbateasca, verticala. Exagera din prea mult patos, sarea calul dintr-o teama de a nu lasa nespuse lucrurile pe care le considera importante. Intre cei apropiati, Cezar Ivanescu nu era nicidecum personajul incruntat pe care il stiu ceilalti. Mie mi s-a parut chiar tandru. Avea umor si am auzit din gura lui povestiri de pomina. Era un om foarte invatat si tocmai de aceea nu accepta jumatatile de masura. L-am ascultat mereu cumva pios, asa cum trebuie sa ii ascultam pe marii poeti atunci cand ne aflam in preajma lor.
Imi vine greu sa-mi imaginez Iasiul fara Cezar Ivanescu. E un oras mult mai sarac. Repet: pentru noi imi fac griji, nu pentru Don Cezar. Prin ceea ce a scris, el s-a salvat de mult. O spunea chiar el: "Asteptand sa vina Moartea,/ treaz lucrez pentru gloria ei". Pentru Cezar Ivanescu si pentru opera sa, totul abia acum incepe. Noi insa ramanem intre noi, din ce in ce mai bezmetici si mai impovarati de piticele noastre preocupari. Parca deja aud glasurile carcotasilor sterili: le spui ca Cezar Ivanescu e un mare poet, ei iti raspund obtuz: "Da, dar...". Nici un dar. Cezar Ivanescu este un mare poet. Atat!
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
