FOILETON/ Asasinul lui Kierkegaard (III). Crime cu inţeles filosofic

Pentru cei care nu cunosc oraşul, e suficient să spun că măaflam in aşa-numita zonă medievală a Clujului, intr-o hrubăimpodobită in exces cu trofee vânătoreşti. Nu-mi plăcea deloc,rânjetul animalelor impăiate iţi cam tăia pofta de mâncare, dar nuvoiam să-l dezamăgesc pe Dalbu, foarte incântat de descoperirealui, simulând că mă prăpădesc după corul vânătorilor dinFreischutz, intr-o orchestraţie cu totul neinspirată, inutilmelancolică, in ritmul cântecelor ruseşti. Eram interesat ca Dalbusă fie in toane bune, dacă voiam să aflu mai multe despre"investigaţiile noastre", cum se exprima in ultimul timp. Mi-erateamă că, prin această mutare de accent pe competenţa grupului,prietenul meu incearcă să-şi justifice, intr-un fel sau altul,propriile eşecuri. Chiar el imi mărturisise că uneori se simtedescurajat de propria-i putere de analiză. Nu ştiu dacăanaliză e psihanaliză, in sensul termenului folosit de Jungdupă despărţirea de Freud sau se referă pur şi simplu laperspicacitatea sa.

Dar, cum spuneam, eram intr-o hrubă ameninţător boltită, dinsfert in sfert de oră obligaţi să ascultăm corul vânătorilor. Poatepentru că i-am făcut din nou jocul, nu ştiu, e posibil ca insuşiDalbu să fi pândit momentul, dar abia gustarăm din rieslingul deAiud, după ce ne infruptaserăm cu excelente potârnichi la frigare,că se arătă nerăbdător să mă pună la curent cu mersul lucrurilor.Mă ruga să-i fac pe loc orice observaţie, deşi sunt convins căle-ar fi respins pe toate. Işi notase insă câteva repere pentru afi mai coerent.

Incă de la inceput, avusese convingerea subiectivă, purintuitivă, că nu Pavel Apostol l-a ucis pe profesorul DuţuSevastos. Cum şi-o intărise, nu era nici un secret, doar toţifuseserăm uimiţi de uşurinţa cu care invinuitul şi-a acceptatvinovăţia, ca nebunii ce-şi atribuie, fără inhibiţii, fără săclipească, tot felul de crime, in realitate fiindu-le frică şi deumbra lor. Mai ales de umbra lor... Ei bine, dacă Pavel Apostol eranebun, cu siguranţă nu făcea parte din categoria celor ce ucid doarin imaginaţie, confruntându-se public cu vinovăţia astfel asumată.El urmărea cu totul altceva: să se ascundă in inchisoare, să-şicreeze, prin recunoaşterea unei crime de care era străin, un alibipentru omorurile de care poliţia il credea vinovat. Şi era! Dartotuşi mutarea sa se dovedise genială, deşi, pentru moment, simţulsău de anticipaţie se dovedise limitat. Procedase in disperare decauză şi câştigase, dacă o condamnare ca a lui era un câştig. Săadmitem totuşi că pentru el era un triumf.

- La inceput am crezut - şi-am să-ţi spun altă dată, inamănunt, pe ce m-am bazat, dacă nu cumva ţi-am şi spus, nu-miamintesc - am crezut deci că prefera să stea inchis o perioadă, iardupă potolirea zarvei, după ce va fi chibzuit in cele mai miciamănunte cum să procedeze, urmând să redeschidă procesul pentruucidere din culpă. Iartă-mă că vorbesc cam dezlânat, dar nu vreausă te ţin in inutilă aşteptare. Ei bine, acum nu prea are şanse. Teintrebi, probabil, Watson, de ce cred asta. E cât se poate desimplu: pentru că am intrat noi pe fir, Dumnezeu să ne ocrotească -zâmbi maliţios Dalbu.

M-am amuzat şi eu:

- Deşi mă consideri netot, asemenea lui Watson, nu văd de cetu ţi-ai asuma genialitatea lui Sherlock Holmes in condiţii puţinprielnice unui verdict atât de categoric.

Hohoti şi dădu pe gât aproape un pahar intreg de vin.

- Ai dreptate - incercă să mă consoleze -, ai perfectădreptate, există in jocul de bridge variante şi rezolvări, acum legăseşti şi pe internet, in care Sherlock Holmes, supranumit şiprinţul deducţiilor, este pus să se confrunte cu lordul John,regele probabilităţilor, sau, in altă variantă, cu Arsene Lupin.Dar mă văd silit să recunosc: in incercările neveste-mi, de pildă,de a face din mine un imbatabil, niciodată n-am vrut să fiu Holmes.E prea previzibil.

- Am inţeles, mergi pe mâna probabilisticului.

- Nici pomeneală, strădaniile noastre refuză atât supremaţiaprobabilităţii, cât şi pe cea a deducţiei pure. Ar fi o prostie săle absolutizăm.

Apoi, brusc, redeveni grav:

- Noi nu suntem eroi de policier. Nici măcar Pavel Apostol nue, deşi se străduieşte din toate puterile. Nu suntem intrucât, prinforţa lucrurilor, investigăm şi in zone pe care uneori le-am vreacrepusculare, dar mai ales din pricină că adesea facem psihologiecu mijloacele psihiatriei. Adică deşi nu ştim dacă Pavel Apostol enebun, din raţiuni de complementaritate, admitem că este. Ştii doarcă respectiva complementaritate este o relaţie care, in cazul defaţă, ne permite să ne asumăm o poziţie privilegiată. Se mainumeşte şi inaltă. Cu tine, Apostol se află in relaţiaprofesor-elev, iar eu il observ din postura de vraci, fără aintenţiona să-i vindec sau să ii ameliorez maladia, ci doar să-isurprind simptomele şi să stabilesc un diagnostic. Un fel dediagnostic, dacă vrei.

- Ne intoarcem de unde am plecat, diagnosticul fiind unulprobabil.

- M-am corectat la timp, ţi-am spus că nu-i un diagnostic ciun fel de pronostic, adică ceva asemănător lui, o incercare de uzdeductiv, iar probabilitatea poţi s-o numeşti foarte bine şiposibilitate sau, de ce nu, calcul intuitiv cu predicate. Dar să nune incurcăm in chestiuni de limbaj. A făcut-o, incă o mai facefilosofia ajunsă, iată, intr-o fundătură… Dacă Apostol ar fi bolnavcu adevărat, ar trebui să-i determinăm tulburările de ideaţie. Amextins inţelesul şi semnificaţia acestora afirmând odată - poateiţi aduci aminte - că in pălăvrăgeala lui din unele scrisori măinteresează bineinţeles ceea ce spune dar, uneori, şi ceea ce nupoate să spună. Nu ceea ce nu vrea, pentru că acolo-i destul deuşor să fie prins cu mâţa-n sac, ci ceea ce nu reuşeşte să spună.Amneziile lui ne indică cel puţin zona in care putem incerca să-icăutăm vinovăţia. Ei, ce spui de asta?

Ce era să spun? Mă aşteptam la ceva care să mă scoată dinpapuci. Dar nu găseam nimic nou in ceea ce-mi infăţişase. Intr-unfel sau altul, se străduise şi altădată să mă aducă spre acestdeznodământ, aluziv, e drept, şi fără prea multă convingere,tatonând. Acum insă părea decis să traducă in cuvinte toateintuiţiile care-l măcinaseră atâta amar de vreme. Dacă asta era onoutate, aveam, desigur, un punct de sprijin. Dar fragilitatea luimă deprima. Nu-mi rămânea decât să sper că, aşa cum il ştiam,Dumitru Dalbu păstra asul câştigător in mânecă şi că nu-l va scoatepentru a mă trişa tocmai pe mine. Mai ciudat e insă că părea extremde mulţumit de sine, iar asta se datora nu doar exasperantului coral vânătorilor, pe care cred că nici nu-l auzea. De ce i-aş fistricat buna dispoziţie? Nu mi-ar fi folosit la nimic. De aceea,băui cu năduf vinul care imi rămăsese in pahar, cald, sălciu,străduindu-mă să nu fac nici o grimasă. După clipe lungi de tăcere,Dalbu ţinu să reia ofensiva:

- Pentru artist, finalitatea operei este certitudinea căesenţa acesteia nu-i identică Sinelui. Dar ea poate deveni lăcaşulconştiinţei de sine a altora. De la Hegel citire…

- Şi ce legătură are asta cu Apostol şi mai ales cu noi?

- Are, cum să n-aibă. Gândeşte-te că in cuibarul operei salene putem depune indoielile şi incertitudinile noastre.

- Am priceput, dar dacă răţuşca cea urâtă din cuibar nu va finiciodată lebădă?

- Tot ce se poate, dar se va deosebi cu siguranţă decârd.

- Aha, asta insemnă că pe cât de esenţial este pentru statuisă fie făcute de mâini omeneşti, pe atât de necesară-i masca pentruactor. Acelaşi Hegel!

- De ce nu continui? Parcă, pentru Hegel, masca era dovada căSinele nu-i cu necesitate epicentrul operei.

Fu rândul meu să mă inveselesc:

- Dacă am avea această discuţie la tribunal, in faţajuraţilor, verdictul ar fi unanim: nebuni de legat!

După cum se holbă la mine, era cât pe ce să cred că-i lipseştetotal simţul umorului. Noroc, pentru amândoi, că, uneori, il avea.Când corul vânătorilor reincepu, de ziceai că interpreţii au datbuzna in incăpere, Dalbu păru că-l aude pentru prima dată. Seconcentră asupra cântecului, apoi, nu ştiu de ce, mă intrebă peşoptite:

- Iţi mai aminteşti in ce moment a refuzat Apostol să seapere? Ştii doar că, la inceput, negase totul, ca, intr-o bună zi,să primească acuzaţia ca pe o izbăvire.

Sincer să fiu, nu considerasem că-i foarte important să ştiuasta. In plus, ca de obicei, intrebările lui Dalbu nu erau decâtvolute retorice. Aşa că hotărâi să nu mă grăbesc… Dar el continuasă mă fixeze:

- Zi ceva, nu mă ţine in aşteptare.

- Nu-mi dau seama unde baţi.

- Eram sigur.

O spusese fără bucurie răutăcioasă, grăbindu-se să-mi dea unreper pe care-l considera esenţial:

- Schimbarea de atitudine a venit exact când a aflat că-iacuzat şi de alte crime. Ne-a dus de nas cum a vrut şi când a vrut.Nemernicul.

Spusese nemernicul cu admiraţie. Probabil că, prinasta, aducea şi un omagiu perspicacităţii de a nu-i oferi luiApostol prea multe şanse. Mă grăbii să-i ies in intâmpinare:

- Eşti formidabil, dar spune-mi, te rog, când ţi-a venit ideeasă desparţi astfel apele de uscat?

Ii făcu semn barmanului să intrerupă corul vânătorilor, dupăcare se lăsă alene in scaun. Voia să savureze clipa in liniştedeplină. După minute bune de tăcere, reluă cu glas obosit:

- Ideea mi-a venit după ce-am cotrobăit prin dosarul său,câteva volume, şi mi-am consolidat-o citindu-i primele scrisori.Dar ea n-a avut vocaţia să despartă apele de uscat, cum spui tu, cidimpotrivă, să involbureze totul. Tocmai de aia nici acum nu suntin măsură să reconstitui intregul, mai bine spus să relatez coerentceea ce cred că s-a intâmplat. In plus, nu cred că vom şti vreodatăce s-a intâmplat cu adevărat, chiar dacă vom afla in amănunt cum aprocedat Apostol zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Nu sepoate să nu-ţi fi spus că, din punctul meu de vedere, mai importante ce s-a intâmplat in capul lui Apostol. Din păcate insă asta-i camgreu de aflat, pentru că nici el nu prea ştie ce-i cu el.

Il rugai să nu ia in sens metaforic chestia cu apele şiuscatul. Voiam să ştiu de fapt ce l-a determinat să pună intr-untalger al balanţei uciderea profesorului şi-n celălalt masacrareaSofiei Nahtigal. In loc să-mi răspundă direct, şi de astă dată măinvită să-mi aduc aminte de un proces la care n-am asistat:

- Procesul lui Apostol e de analele justiţiei, adică de râsulcurcilor. Te rog să mă urmăreşti… Aşadar, il bănuieşti pe unul că afurat o gâscă, il acuzi public, el protestează, aşa, ca să nu zicălumea că-i tâmpit, după care, gata, exasperat, recunoaşte totul.Tu-l intrebi ce şi cum, iar el se infurie: terminaţi cu bâlciul, amfurat-o şi basta, la eşafod cu mine. Nu te grăbi, ii spui, o săajungi oricum acolo, dar nu cumva ai ciordit şi alte orătănii? Hai,recunoaşte şi du-te să-ţi faci siesta in tihnă. Nu, ferit-asfântul, cum era să fac aşa ceva? Fiţi corecţi, băgaţi-mă mairepede la zdup să scap de tevatură. Ii faci pe plac, iar el,nerecunoscătorul, drept mulţumire că te-ai purtat creştineşte, iţiaruncă in cap dejecţii, injurii şi blesteme. Iţi aminteşti, nu?,că, la sfârşit, Apostol face pe nevinovatul. Bravo, justiţieromână, o să te căieşti din pricina mea… Parcă aşa a spus… Oare afăcut-o doar pentru că era la pământ, că nu ştia ce spune, căvorbea gura fără el, că işi ieşise din minţi la gândul că de-acumviaţa i se frânge iremediabil, ori pentru că premeditase să-şicântărească fiecare cuvinţel? Dacă a jucat teatru - iar eu cred căda, a făcut-o cu neintrecut talent - suntem indreptăţiţi să aflămce dracu urmărea prin asta. Am bănuit, incă de la inceput, că voiasă inchidă definitiv uşa acuzaţiilor de criminal in serie, dar s-olase intredeschisă pe cea de ucigaş al profesorului său. Cum sigurţi-am mai spus, era convins că timpul lucrează in favoarea sa. Dartimpul acesta trebuia ajutat cumva. Pusese ochii pe noi. Noi puteamsă-l urnim. Dacă ar fi stat in celulă, pictând anonim icoane saudacă, părăsind-o din când in când, ar fi jucat teatru pentruamuzamentul celorlalţi dezmoşteniţi ai sorţii, orizontul său s-arfi inchis, Apostol ar fi devenit captiv in carapacea timpului. Iarel voia să evite asta cu orice preţ. In atenţia lumii, a unei luminaive dar relativ influente, i-ar fi fost uşor să obţinărejudecarea procesului.

Da, intr-adevăr, aşa cum infăţişa Dalbu situaţia, totul păreacât se poate de verosimil. Apostol calculase bine fiecare mişcare,neomiţând nici un amănunt. Ghinionul lui era insă că in grupulcelor pe care voia să-i prostească s-a nimerit şi profesorulDumitru Dalbu. Evitai să i-o spun dar, ca de obicei, nu era nevoie.Dalbu ţinu să ştiu:

- Poate că asta-i şi victoria mea, una tragică, ce-i drept,dar scrisorile incununează triumful grupului. Vei spune, cusiguranţă, că-i o victorie a la Pyrus, a mediocrităţii savante, acruzimii gratuite. Dar gândeşte-te că acesta-i jocul nostru de go.Şi, te rog să mă crezi, justiţia valahă nu-i deloc amuzată de joculăsta. I-am trezi interesul doar prin strălucite sofisme. Dar n-o săfim atraşi niciodată intr-o astfel de ambuscadă, nu-i aşa?.

M-am străduit să nu-l dezamăgesc:

- Pentru noi, go e mişcarea conceptului intre determinărilesale contrare. Sau, ca să-ţi dau satisfacţie, mă voi sprijini totpe Hegel: o gândire care invocă realitatea obişnuieşte să creadă căeste intr-adevăr pozitivă datorită faptului că este in opoziţie şistăpâneşte cu fermitate determinaţiile, deci consideră ca absolutefantome construite de gând sau lucruri ale imaginaţiei, luându-şidin ele principiile.

- Incerci să-mi trânteşti uşa in nas, folosindu-te de Hegel cade un majordom in livrea impecabilă, dar care a invăţat pe de rostdiscursurile stăpânului, fără să inţeleagă o iotă din ceea cerosteşte.

- Ai dreptate, nu vom putea invoca Fenomenologiaspiritului in nici o instanţă de judecată protejată deatotputernicia Bibliei. Să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul, săpândim momentul in care Apostol va fi eliberat, justificându-ne căexpertiza noastră morală e fatalmente limitată.

- Iţi inţeleg nerăbdarea, chiar şi furia, dar, fii bun, maiaşteaptă puţin. Te asigur că merită…

Credeam că obosise şi nu mai avea rost să insist, dar se parecă işi rezervase pentru final adevărata surpriză.

- Ţi-am mai spus că, deocamdată, lucrăm cu materialulclientului. Te rog să-ţi aminteşti episodul cu Davidson, spilcuitulbancher, prietenul lui Constantinus. E spânzurat intr-o piaţăpublică. Ce contează că asta nu mai era posibil pe vremea luiKierkegaard? Importantă-i sancţiunea, ideea sancţiunii, iar numodalitatea in care-i aplicată. Cu atât mai mult cu cât nu-i delocdificil să vedem in Davidson un alter ego al lui Apostol, iar incontorsionista de la circ, pe al cărei mormânt Davidson depune unbuchet de lalele, pe Sofia Nahtigal. Am invăţat pe de rost pasajulcu pricina, poate ţi-l vei reaminti şi tu. Iată-l: "Davidsonrecunoscu totul, fără pic de emoţie vizibilă, adăugând de la el,fără să fie presat in vreun fel, şi-o a patra victimă: oprostituată suedeză bolnavă de sifilis. Ţinu să-şi pună singurştreangul, cu mult amuzament". Mai clar nici că se poate. Doar căel combină două situaţii reale in una singură, posibilă la nivelulficţiunii: recunoaşterea vinovăţiei in cazul profesorului Sevastoscu buchetul de trandafiri pe care-l lasă pe locul Sofiei din salade repetiţii. Sinceritate şi minciună excesive in ambele cazuri…Dar incă nu m-am dumirit ce-i cu amuzamentul din final albancherului, după ce-şi pusese singur ştreangul de gât. E greu săadmitem că cineva se amuză gratuit de propria-i moarte.

- Doar dacă-i ţicnit…

- Nu te pripi. PentruApostol, moartea ar fi să rămână toată viaţa in antecamerainfernului, iar asta schimbă fundamental perspectiva. Aminteşte-ţide fila aceea din jurnal… N-a fost scrisă pentru a-şi exersacondeiul. Chestii de astea face doar Muscătescu in momentele lui deexaltare…