FOILETON/ Ura (I). O sinucidere anunţată

Săptămina aceea a fost teribilă. Şi nu doar săptămina, ci totrestul verii. Insă in săptămina aceea, după umilinţa predării fărălupte cu ăia de la Zet, s-au petrecut două lucruri atit de rare,incit lumea pină şi azi vorbeşte despre ele. Nu toată lumea,desigur, ci doar aceia care au prins faptele, au fost acolo şile-au rămas pe retină. Unul e mai banal, insă al doilea e atit denăucitor, incit să aibă loc oriunde in lume, din New York şi pină-nPatagonia, ar lăsa pe oricine cu gura căscată, fiindcă practic eimposibil să se intimple. Sau are loc o dată la zece milioane decazuri. E posibil, nu?, să stai in bucătărie liniştit, dimineaţa,cu o cafea in faţă şi deodată, hop!, să-ţi intre un avion pe geam.Are loc foarte rar, nu?, dar e posibil, ştim.

Datorită celor două evenimente, blocul nostru a devenitcelebru in cartier. Toţi ştiau unde e D7. Si nu doar in cartier.Toată ţara a aflat de blocul D7. Lucrurile acelea să se fi petrecutastăzi, deveneau din secunda doi ştiri pe CNN, subiect dereportaje, cărţi, documentare şi seriale pe Discovery.

Pină şi probabilitatea ca două astfel de lucruri să seintimple e unică.

Să zicem că-ţi intră un avion in bucătărie. Bun. Extrem derar, dar a mai avut loc prin lume, nu? A mai avut loc. O.K. Cindinsă după ce-ţi intră un avion in bucătărie luni, să zicem, şiproduce distrugeri: iţi sparge ceaşca de cafea... te omoară... maiomoară şi pe alţii... face o gaură in clădire prin care se vededincolo... după toate astea, ce-ar fi ca joi (sau vineri) unterorist beat să pună o bombă in exact acelaşi bloc? Aşa, denebun. Ca să se distreze. Fiindcă ii plac exploziile. A văzut latelevizor că in blocul ăla a intrat un avion şi s-a gindit: băi,da' o bombă, ceva, nu le-a trebui ăstora? N-am nimic cu ei, nu-icunosc, nici nu mă interesează cine sint, nu revendic nimic, n-amnici o pretenţie... doar că mi-a plăcut ideea: hai să le pun obombă ăstora din blocul cu avionul! Că deja sint obişnuiţi. S-auantrenat. Au experienţă. Şi ca să nu se plictisească, hop şi eu cubomba! N-ar fi amuzant? N-am ride pină am cădea pe spate? Nu ne-amdistra? Ba da. Atunci, hai s-o facem.

Chiar aşa s-au petrecut lucrurile cu blocul nostru.

Era foarte cald. Noaptea dormeam cu geamurile deschise şi neciuruiau ţinţarii. Ziua umblam cu limba pe umăr şi ne adunam maimult in spate unde era umbră, sub geamurile surorilor Acutunoaie.Dimineţile bineinţeles că ieşeau fraţii Matran cu mingea, jucam noice jucam, insă pe la zece, zece şi ceva, cum il vedeam pe Păstorelcu bicicleta, cum o tuleam in spate şi continuam acolo sau plecamla Ciric să facem o baie.

Căldura aproape sufoca oraşul. Asfaltul frigea şi ni se lipeade tenişi. Deschideam gura şi inghiţeam flăcări. Iarba ingălbenise.Copacii stăteau cu frunzele pleoştite. Florile mureau. Pină şifluturii dispăruseră.

Căscam ochii către cer şi nu vedeam nici un nor. Albastrusenin şi soarele acela alb infipt ca un nasture de foc pe cearşafulnecuprinderii. Vedeam in schimb multe planoare. Urmăream cite unavion, de care era prins un planor, şi voiam să surprindem fixmomentul cind planorul se desprinde şi incepe să plutească de unulsingur. Număram paraşutiştii care sar. Odată am văzut cu toţii cumunuia nu i se desface paraşuta şi cum cade ca glonţul spre pămint.S-a făcut praf pe naiba ştie unde, la mulţi kilometri de noi. Neintrebam cit de nebun trebuie să fii ca să faci aşa ceva.

- Băi, zicea unul, n-a avut paraşuta de rezervă. Cu paraşutade rezervă nu te doare capu'. Sari frumuşel, pac-pac, admiripeisajul, e plăcut, răcoare... sport şi energie...

- Sport şi energie in groapă, zicea altul, cind toarnă ăiapămint peste tine...

- Băi, a fost un accident că nu i s-a deschisparaşuta...

- Da, şi accidentu' ţi se intimplă ţie. Tu mori. Crezi că ălade-a mierlit-o s-a gindit că el va fi mortu'? Nu s-agindit...

- Mamă, ce-o fi fost in sufletul lui cind cădea...

- Băi, la viteza aia, mori din aer! De pămint, jos, se izbeştedoar hoitu', că tu eşti bine mersi, mort de mult... Nu simţinimic...

- Da, da' pină să nu mai simţi, cum e? Că poate aveaiintilnire cu gagica, erai pus pe treabă, nu?, şi, dintr-o dată,toate se duc dracului şi tu odată cu ele...

- Băi... se intimplă rar să cadă unu'... Aşa poţi să teimpiedici şi de scări... Cazi, te loveşti la cap şi gata...

- Scările sint pe pămint... băi... nu plutesc prin cer. Aici,pe pămint, mai ai o şansă... Acolo in aer, nici una...

- Da, băi... Şi să mori pe căldura asta e nasol... Puţi... iţisar maţele intr-o parte, capul intr-o parte... te-adună cufăraşul...

- Il ia mă-sa rece cu făraşul! Il stringe cu mătura!

Iar aici izbucneam cu toţii in ris. Paraşutiştii erau nebuni,ce mai incoace-incolo: nişte extravaganţi care se credeau şmecheri,să aibă şi ei ce povesti fetiţelor naive...

Lulu insă afirma că el ar sări. Da' Lulu avea antecedente:soţul soră-sii era cascador şi şofer de raliuri. Apărea din cind incind in faţa blocului o Dacie 1100 modificată, vopsită in toateculorile lumii, cu inscripţii străine pe ea. Răgea maşinuţa aceeade spuneai că-i tractor. Cumnatu-său cobora imbrăcat intr-un costumde piele, cu mănuşi negre pe miini şi cască pe cap. Era vedetă.Plus că şi vina. Mergea după iepuri şi-i impuşca. La Lulu am văzutprima oară cum arată un iepure de cimp mort şi am mincat carne demistreţ. De mistreţ veritabil: neagră şi tare, cam aţoasă şiciudată la gust, abia am putut-o mesteca. Să nu fi fost de mistreţo scuipam cit ai zice peşte, dar aşa...

Lulu povestea că o dată a luat cumnatu-său o curbă atit detare, că s-a dat peste cap. Că erau să cadă intr-o prăpastie. Căs-au trezit cu un biciclist pe capotă.

Chestia e că Lulu singur ar fi sărit. Şi nebunul de Vasilică(de la doi) zicea că ar fi sărit, dar nimeni nu-l lua in serios.Vasilică spunea orice numai să ne contrarieze şi să-l băgăm inseamă. Cind discutam intre noi ce-o să facem cind o să fim mari şiunu' spunea ceva (doctor, profesor, şofer), altul altceva, altulaltceva, la sfirşit ateriza Vasilică şi o trintea: eu am să mă facpoet, zicea.

Ne venea, pe cuvint, să-l luăm la bătaie.

- Ce poet, băi, puţă? se supăra Puiu. Ce, te crezi Coşbuc...Eminescu... Arghezi...?

- Coşbuc, nu, zicea Vasilică. E un poet slab Coşbuc.

- Slab?! se supăra Puiu. Slab?! L-ai măsurat tu şi-ai văzutcă-i slab? Coşbuc se studiază la şcoală, băi...! "Noi vrempămint"... "Mama"... şi altele...

- S-o fi studiind, zicea Vasilică, dar degeaba. Tot fărăvaloare rămine...

- Da, că ştii tu ce e valoarea... Băiii... dacă nu eravaloros, nu-l invăţam noi la şcoală... Te-am fi citit pe tine...sau pe altul... Ce să-ţi zic: poetul Vasilică de la scara C, etajuldoi, apartamentul... cincisprezece!

- Paisprezece, zicea Vasilică. Şi nu aşa o să scrie pe cărţi,ci Vasile Oroveanu...

- Să mori tu! zicea Nelu.

- Să mor eu! zicea Vasilică.

- Ăsta-i timpit! exclama Puiu. Se jură pe orice. Să-ţi moarăţie mama-n chinuri dacă nu devii... poet? Zi: să-mi moară miemama-n chinuri dacă nu devin poet! Hai, zi, să vedem...

Vasilică nu răspunse imediat. Vedeam că se gindeşte şi vrea săscoată una "tare". Toţi aşteptam răspunsul, fiindcă nimeni nu s-arfi jurat pe mama lui, hodoronc-tronc, pentru ceva ce urma să seintimple in viitor.

- Las-o pe mama, zise Vasilică. Mama nu-i implicată. Insă euchiar am să mor dacă nu devin ceea ce eu cred că sint şi că meritsă fiu...

- Aaaa, nu se jură, spuse Luci dezamăgit.

- N-a inţeles nimic din ce-a zis. Ce-a zis? intrebăCorneluş.

- A făcut gargară, zise Lulu dispreţuitor.

- E laş! E laş! ţipă şi Puiu. Intii spune ceva şi după aia oschimbă... Vasilică de la doi - poetul...

- Păi, şi noi sintem proşti că il ascultăm... spuseNelu.

- N-aţi inţeles, spuse Vasilică. Şi dacă vreţi să mă jur,uite, mă jur: dacă pină la 18 ani nu scot măcar o carte de versuri,mă sinucid! Să mor eu! In chinuri!

Aoleu, măiculiţă! Parcă dintr-o dată s-a lăsat gerul printrenoi. Timp de o secundă- două, măcar, am uitat să respirăm. Nimeni,niciodată, nu spusese un astfel de lucru in blocul nostru. A tesinucide inseamnă a-ţi lua singur viaţa. Tatăl unui băiat de la F5o făcuse cu "verde de Paris". Şi-a turnat in vin, apoi a băut. Casă nu fie dubii, a lăsat şi o scrisoare de adio, ceva cuiertaţi-mă, nu e nimeni vinovat şi aşa mai departe. Il ştiamoarecum din vedere, fiindcă stătea cu trei blocuri mai jos decitblocul nostru, iar fii-su invăţa tot la Generală 62, unde eram şinoi. Dar ăla era om mare, după cum spuneam noi, adult,adică, iar oamenii mari, da, se pot sinucide. Oamenii marifumează... se imbată... merg la serviciu... joacă table... işi batcopiii... conduc maşini... Oamenii mari pot face aproape orice:chiar şi să se sinucidă. Dar noi eram nişte puşti: unii de zece,alţii de 12, alţii de 14... Vasilică de la patru avea 16, Conj tot16, la fel şi Laurenţiu, iar mai mari aproape nu existau... Fratelelui Claudiu era student, Edi lucra, Costel tăia frunze la ciini,vreo doi plecaseră in armată şi cam atit.

Măiculiţă, dar pină la 18 ani puteai număra anii... şi-ţiieşeau foarte puţini... Mai mulţi am simţit un fior rece pe şiraspinării: aoleu, devenim majori! S-a zis cu distracţia. Şcoli...servicii, poate... probleme... chestii...

Ne uitam la Vasilică al nostru ca la o stafie. Parcă apropiasetimpul. Parcă smulsese hainele de pe noi şi ne lăsase in pieleagoală.

Pe bune, că ne venea să-l batem!

- Te sinucizi tu un căcat, a zis Puiu primul, după ce şi-arevenit din uluială. Nici nu ştii ce-i aia!

- Mănincă rahat, a zis şi Lulu, adresindu-se tuturor.

- Se laudă, a adăugat Nelu, apoi a scuipat in iarbă.

- E prost, băi, a spus şi Claudiu. Vorbeşte gura fără el.Mănincă rahat cu polonicu'!

Toţi am devenit foarte zgomotoşi. L-au făcut pe Vasilică albiede porci: idiotul dracului, voia să ne strice vacanţa? Să ne aducăaminte că mai avem puţin şi gata, se stringe funia? Ce, nu ştiam şinoi? Deja părinţii ne frecau la cap cu meditaţii, cu lecturiobligatorii, ne puneau să citim şi strecurau aşa, din cind in cind,cite-un cui veninos: la ce liceu dai...? te-ai gindit...? ce ţi-arplăcea să faci...?, pe un ton aparent neglijent, să nu speriesălbăticiunea care incă se crede copil.

- Nu glumesc, a spus Vasilică după ce furtuna s-a mai potolit.Chiar am să mă sinucid.

- La 18 ani fix? intrebă Puiu. Fii atent, că ştiu cind eştinăscut!

- Cind e? se agita Corneluş. Vreau să fiu şi eu atent...

- Pe 18 mai, spuse Vasilică.

- Exact, mirii Puiu. D'aia ţineam şi eu minte.

- Dacă nu devii poet, spuse Lulu.

- Nu, spuse Vasilică.

- Ce nu? Care nu? se supără Lulu. Băi, tu vrei să ne prosteştiin faţă? Hai, că mă enervezi! Şi poate-ţi f... una-n gură de-ţipiere cheful! N-ai zis tu mai-'nainte că dacă nu devii poet pină la18 ani te sinucizi? Pe 18 mai, fix?

- Nu, spuse Vasilică. Eu am zis că dacă la 18 ani nu scotmăcar o carte, mă sinucid. Măcar o carte. Aşa am zis.

- Păi, du-te acasă, nene, şi apucă-te de treabă! interveni şiLuci "la mişto". Hai, că eu imi potrivesc deja ceasul! Zoli, cit eora?

- Două fără zece, spune Zoli prompt.

- Bun. Două fără zece. peste... patru ani, nu?, cam aşa...vreau să citesc cartea! Hai, marş acasă şi scrie! Timpul trece, săştii: tic-tac, tic-tac, tic-tac...

Vasilică nu se urni din loc. Parcă indemnul "la mişto" al luiLucian nici nu i-ar fi fost adresat. Dădea impresia că n-a auzit cei-a spus Luci. Parcă se inşurubase in asfalt.

- Staţi aşa! strigă Lulu. Ăsta ne trage clapa! Ce să-ţi facemdacă nu te sinucizi?

Hopa! Avea dreptate Lulu. Vasilică trebuia pedepsit dacă netrăgea clapa. Plus că se şi jurase! Nu mergea aşa. Nu eram noichiar proştii proştilor.

- Păi... se gindi Vasilică, puteţi să nu veniţi lainmormintarea mea... Şiii... cind mai mergeţi la Ciric, să-miscuipaţi pe cruce!

Ne-au ieşit ochii din cap ca la melc. Băi, da' Vasilică lespunea, nu glumă! Inmormintare...! Să-mi scuipaţi crucea...! Deunde le scotea, domnule? Discutam şi noi aşa, ca intre băieţi, şiuite unde s-a ajuns! Eram terminaţi de uimire.

Atunci Zbarnea a venit din spate, s-a uitat la el două-treisecunde fără să spună nimic, apoi buf!, i-a tras un cap in gură.Vasilică n-a căzut imediat. A făcut ochii mari, s-a albit la faţăcu tot singele acela care-i ţişnea din nas şi a bolborosit.

- De... ce?

Zbarnea nu i-a răspuns. Nici nu ne-aşteptam. După moartea luifrate-său, devenise foarte tăcut. Renunţase chiar şi la şcoală.Lucra impreună cu taică-său pe nişte şantiere de construcţii, iicrescuse barbă şi se făcuse ditamai. Era printre cei mai solizi dinbloc. Avea o surioară acum, de unu sau doi, şi mereu o plimba peafară. Fiindcă arăta ca un bărbat, cu părul şi barba aia, cei carenu-l cunoşteau credeau că aia mică e fiică-sa. Ne cam intimidaZbarnea. Deşi aveam aproape aceeaşi virstă, nu mai semăna cu unulde-ai noştri. Purta pantaloni lungi, se bărbierea, fusese văzut cutipe... fuma, taică-său ii dădea voie să bea bere... era din altregn, cum ar veni.