Despre Nicolae Manea mi-aş fidorit să scriu in cu totul altfel de imprejurări decat cele deacum, cand cuvintele au inceput să-mi pară nu doar lipsite de sens,ci pur şi simplu neavenite, triviale chiar cată vreme se vădconstrinse, in virtutea unor convenţii oarecare, să poarte cu elefiorul ireversibilului, inevitabilele rezonanţe funebre alelucrurilor ce nu mai sunt.
Mărturisesc că niciodată nu mis-a intamplat să ezit atat ca in cazul de faţă, şi nici in clipaaceasta nu sunt convins de utilitatea reverenţelor postume, la careNic (aşa ii plăcea să se recomande, cu familiaritate şi căldură,dar şi dintr-o sacră oroare faţă de protocol) n-ar fi consimţitnici in ruptul capului. Era un om tanăr chiar şi atunci cand nu maiera de mult tanăr, iar cine avea norocul de a-i sta prin preajmăinvăţa repede lecţia gestului firesc, degajat, şi a dialoguluisincer, lipsit de ipocrizie, care-i indeamnă pe oameni să-şivorbească deschis, dincolo de orice formă de egoism ori de vanitatemeschină.
Nimic nu i se părea mai de preţca libertatea. Semăna in multe privinţe cu Moţu Pittiş şi mi-limaginam ades recitind versurile celebrului hit lansat de "PasăreaColibri" - "Nu contează cat de lung am părul etc." -, ca o sfidarela adresa nu atat a burghezului imbecilizat (relicvă din altelumi), cat a capetelor pătrate de activişti sau de bieţi proletaricu frică de partid şi de Dumnezeu. Imi vorbea mereu de aniistudenţiei, cu prieteni unul şi unul, cu nopţi petrecute laredacţie la "Alma Mater", cu recitaluri de poezie şi muzică bună,de la Beatles şi Jimi Hendrix la Led Zeppelin, Jethro Tull sau PinkFloyd, cele mai teribile trupe de atunci (şi dintotdeauna, aradăuga cunoscătorii).
De la Nic am aflat de modahippy, a pletelor şi a pantalonilor evazaţi, de frumuseţea boemeiliterare de altădată, cu mancare pe blat, călătorii, chiul de laorele plicticoase, dar şi cu lecturi grele,extenuante.
De la Nic am auzit prima oară deTarkovski, Bergman şi Antonioni. El mi-a starnit pasiunea debibliofil (avea o bibliotecă fabuloasă) cu Orlando furioso,intr-o ediţie de pe la 1700, sau cu Cărticica de seară,intr-un volum serie limitată, purtand semnătura celebrului autor,el mi-a pus in mană la vremea adolescenţei Zenobia oriIntamplările in irealitatea imediată (era pasionat deavangardă şi scrisese o excelentă lucrare de licenţă despresuprarealism), ca să nu mai vorbesc de tomuri grele ca Ştiinţanouă, voluminosul tratat al lui Giambattista Vico,Fenomenologia spiritului sau Estetica lui Croce, dejurnalele lui Baudelaire, povestirile lui Poe, şi multe multealtele.
Nic mi-a starnit pasiunea pentruKavafis şi Pavese, autorii săi preferaţi, Nic m-a indemnat să scriuşi să-mi inving in bună măsură timiditatea şi tot Nic mi-a dăruit omulţime de cărţi la care ţinea el insuşi enorm, dar de careinţelegea totuşi să se despartă, cu generozitatea celui obişnuitmai mult să dea decat să primească.
Parcă-l văd aievea cum zambea insine, pe sub mustaţă, detaşandu-se ironic de lumea din jur şi deautomatismele unei existenţe la care nu mai voia să participe decatca spectator, amuzat de ridicolul condiţiei umane. Pentru că, dupăabsolvirea facultăţii, in lipsa buletinului de Iaşi şi a unorrelaţii temeinice in sistem, el a preferat să rămană deoparte,să-şi păstreze intactă doar libertatea interioară, spre uimireaprefăcută a colegilor săi mai ambiţioşi, foarte mulţumiţi de faptcă au scăpat de un potenţial concurent, renumit prin talentul şilimba lui ascuţită. Insă Nic nu a pretins niciodată vreo poziţieconfortabilă in sistem, iar după 1989, cand s-ar fi pututreintoarce in Iaşi, a ales să se ţină departe de zgomotul neplăcutal unei vieţi literare măcinate de tot soiul de conflicte murdare,departe de lumea invrăjbită a scriitorilor şi a intelectualilor cublazonul pătat de puroiul compromisurilor morale.
Cunoscand prea bine naturaumană, Nicolae Manea - fostul secretar general al prestigioaseireviste studenţeşti "Alma Mater", fostul şef de cenaclu - va fiinţeles prea bine că amicii de altădată s-au mai schimbat intretimp, devenind oameni serioşi, cu familie grea, şi că nimănui nu-ipasă de fapt cu adevărat de soarta talentului său de poet genial,căzut intr-o nedreaptă uitare. Cu toate acestea, o vreme pare să finutrit oarecare speranţe, din moment ce s-a induplecat să-şipublice, atunci cand se putea din nou, nişte texte.
Incurajat un timp de noua starede lucruri, mi-a mărturisit chiar că voia să-şi adune poeziileintr-un volum pe care ar fi urmat să i-l editeze prietenul săuemigrat de ani buni in Germania, Hoppy Winckler. Nu ştiu ce s-aintamplat mai apoi, dar, de cate ori ii aminteam de volum, Nicschimba vorba, nu fără o urmă de amărăciune. Şi totuşi, iată căacum miracolul s-a produs, iar Ţara bursucilor, carteaţinută atata vreme in sertar, vede in sfarşit lumina tiparului prinbunăvoinţa scriitorilor-editori Valentin Talpalaru şi EmilianMarcu, oamenii de care autorul se va fi simţit mai aproape (devreme ce lor le-a incredinţat manuscrisele) in acele ceasuricumplite de luciditate dinaintea sfarşitului.
Şi cand deschizi volumul, de laprimele versuri simţi vana de poet inspirat şi ironic, capabil săinsinueze aluzii cu schepsis intertextual ori politic intr-unlimbaj melifluent, modelat pe nişte tipare ritmice foarte dificile.Citez doar cateva exemple, ilustrative, sper, pentru expresivitateametaforico-muzicală a poemelor din ciclul care dă şi titlulvolumului, dar şi pentru inteligenţa de a prelucra ironic motive şisonuri amintind de Arghezi, Doinaş sau Nichita Stănescu: "Tocmaicand nu te aştepţi/ vin bursucii// mai intai plange iarba incet/ sepresimte o vagă ninsoare/ nimeni nu ţipă/ nici măcar nu tresare/apoi vine o linişte grea/ ca o noapte bătrană şi rece/ peste carese zbate cerul/ proaspăt ucis// şi deodată o spaimă nebună/ cadeurland in pămant dinspre lună/ vin ei/ lumină neagră/ trec prinacoperiş prin pereţi/ macină piatra o limpezesc o prefac/ aparădăcinii unui copac/ trec prin lumină o macină o desfac/ soarelefrunzelor unui copac// vin ei de demult de aiurea/ vin să macinelumea-pădurea/ trec prin acoperiş prin pereţi/ cu răsuflet greu curăsuflet/ şi trec prin carne prin suflet// Ca un blestem pe capătulcrucii/ tocmai cand nu te aştepţi/ vin bursucii" (Vinbursucii); sau: "Nu ţin minte să fi văzut/ in ţara bursucilorherghelii/ poate caii lor mai demult/ s-au ascuns sub temelii// odoar bursucii ştiu să vaneze/ ştiu să alerge să rupă/ ştiu chiar săclănţăne şi să urle/ după ce te-au zărit doar după// cel mai greuşi mai greu de vanat/ e un vechi şi ciudat animal/ foarte greu degăsit şi apoi/ cum să faci să-l dai jos de pe cal/ aici insă totulse poate/ fu adus un bursuc de oţel/ aport - i s-a spus -tăvăleşte-l/ pe acel ce se vrea mai acel// minunat! Strigarăbursucii cu toţii/ minunat! Am strigat eu muşcat de genunchi/ doardurerea aprinsă suind inspre creştet/ din oţel infipt cu putere-nrărunchi// in sfarşit m-au găsit, eram singurul care/ vinovat ede-a fi mai puţin vinovat/ eu pe calul meu alb ei bursuci fărănumăr/ murind drept răsplată intr-un mod minunat"(In ţarabursucilor); sau: "mai intai fac un semn oarecare/ spun cevadar să fie frumos/ şi se face o albă lumină/ ca un manz foarte albşi lucios// mai apoi mă ridic şi aştept/ mă stropesc peste creştetcu rouă/ căci bursucii o ştim/ mai ales vin atunci cand plouă//sunt acum minzul alb sunt lumină/ ei se-ascund undeva mult mai jos/eu mai fac iar un semn oarecare/ spun ceva insă mai frumos"(Cum pană la urmă alung bursucii).
De fapt, ciclul Ţarabursucilor fusese publicat prin anii '70 in "Alma Mater"(colecţia se poate consulta integral la Biblioteca Centrală aUniversităţii din Iaşi), aducind tanărului student la filologiefaima de cel mai promiţător talent al generaţiei. Numai că, in locsă-şi urmeze muza şi să scrie cu sirg in maniera cu care făcusevalvă, Nicolae Manea pare să se delimiteze prematur de propriaformulă, simţind de la bun inceput pericolul facilităţii şi alautopastişării. Inteligenţa i-a frant, se pare, mult prea repedearipile (de albatros, să zicem), iar textele de mai tarziu işipierd suflul şi capătă pe alocuri tonalităţi elegiace colorateparodic, ca in acest dialog intertextual cu celebrul poem al luiMircea Dinescu: "Sunt singur doamnă singur şi departe/ Imens şisumbru ca un ceas de noapte/ Incert ca acul de busolă intre poli/Solemn ca un sultan primind pe soli.// Sunt poate altfel doamnă maifiresc/ Ca un potir maur cu arabesc/ Sub care trec convoaielepăgane/ De sclavi de eunuci şi de cadine// Sunt doamnă soclul umedde statuie/ Ce trebuia să fie brusc şi nu e/ Sunt o podoabă grea deabanos/ Sau dintr-un fel de lemn şi mai frumos// De fapt suntsingur doamnă şi departe/ Ca o ţestoasă lunecand pe spate/ Şi totce sunt sunt doamnă ţie-ţi dărui/ Cand mă dizolv mă risipesc mănărui." (Ce sunt).
Nu intamplător, poemele dinultima parte a volumului marchează o mutaţie semnificativă atat lanivelul temelor, cat şi al procedeelor şi modalităţilor detextualizare. O primă categorie de texte mizează pe inscenareadiscret-ironică a (auto)biograficului, intr-un limbaj minimal,care-şi propune să reconvertească liric elementul prozaic. Iată obucată foarte reuşită in genul acesta: "El işi cumpără foarte rar/Papuci de casă. El dondăne, fredonează/ Devine brusc inţelept, işidă palme,/ Plange, recunoaşte, mai cere/ Incă o dată, scuze.//Poetul ingină ceva. O ia razna,/ Işi dedică, post-mortem,/ Unmanuscris. Precizează, deschide/ Paranteze, mai are ceva deadăugat./ Lui ii este dor de acasă, de nişte/ Ai săi.// Poetulcască gura. Unii/ Se opresc puţin, il dojenesc ce-l dojenesc,/ Apoise indreaptă grăbiţi către slujbe./ Nimeni insă (dumnezeu ştie dece)/ Nu admite că seara, tarziu,/ După ora stingerii/ El sestrecoară in bucătărie/ Şi se apucă de hoinărit."(Adeverinţă).
Altă categorie de texte, cea maiconsistentă, ingană elegiac trauma despărţirii de oraş (Emoţiaoraşului se intitulează ciclul de poeme din partea a doua avolumului)ca de o "Cetate vie", spaţiu matricial in care poetul seva fi simţit integrat organic (intr-adevăr, Nicolae Manea e un poetesenţialmente citadin, pe care exilul la sat l-a distrus ca artist,secătuindu-i vana creatoare, dar nu l-a mutilat sufleteşte). Suntde regăsit, aici, momentele simbolice ale oricărei experienţepoetice condiţionate existenţial, cu scenariul inevitabil marcat deiminenţa sfarşitului şi de memoria clipelor de graţie din trecut(tinereţea, talentul). Aşa se şi incheie, de altfel, volumul, innota melancolică a acestui poem fără titlu (absenţă semnificativăşi pentru alte, numeroase, pricini): "poemul acesta/ n-ar fitrebuit să existe/ numai umbra sa/ aroma neinchipuită a vocalelor/veşnicia dintre sunete/ gestul irepetabil al buzelor mele// acestpoem/ se zbate printre/ cuvinte/ (oh crede-l crede-mă/ ne iubimimens)// memoria/ insuportabila mea povară/ il copleşeşte/ simt -abia mai respiră/ se incovoaie se stinge/ acest poem/ risipit/printre bietele mele cuvinte".
La puţin timp după ce va fiscris poemul din urmă a dispărut şi Nic dintre noi, fără să-şianunţe retragerea, intr-o manieră demnă, nobilă, de om care nu vreasă deranjeze pe nimeni. De fapt, a murit aşa cum trăise: ca unspirit ales, de o nobleţe innăscută, inclinat mai mult cătrecontemplaţie decit către acţiune, dar şi ca un fiu risipitor,generos cu ceilalţi pană acolo incit devenea mult prea nedrept cusine, cultivind o subtilă filozofie a anonimatului necesar şi alibertăţii refuzurilor care-l făcea să nu regrete nimic, să semulţumească de pildă cu postura modestă de profesor de ţară, el,unul dintre cei mai talentaţi poeţi din generaţia sa,"intelectualul rafinat" (aşa il apreciază Mihai Ursachi intr-odedicaţie de pe volumul Inel cu enigmă, rămas in posesiamea), primit oricand cu braţele deschise in cercurile cele maialese, ca un oaspete de seamă.
E drept, mulţi dintre cei care-icunoşteau posibilităţile intelectuale s-au arătat totdeaunasurprinşi de presupusa "ratare" a scriitorului, sustras de lamenirea-i firească printr-un nefericit concurs de imprejurări. Dar,fără să se fi acrit de resentiment, cum li se intamplă de obiceiintelectualilor cu potenţial, atinşi de microbul voinţei de putere,Nicolae Manea, poetul fără volum, şi-a găsit salvarea altundeva,departe de masa de lucru, in poezia vieţii de zi cu zi, asumatăexistenţial ca o stare de graţie, printre oameni poate mai puţininstruiţi, dar mult mai inţelepţi şi modeşti, alături de soţia şide copiii săi, de ciţiva prieteni dragi şi de elevii cărora le-amodelat cu iscusinţă mintea şi inima.
Din textele adunate acum insfarşit la un loc ne putem da seama numai intr-o mică măsură de catam pierdut cu toţii, pierzandu-l pe cel ce a fost NicolaeManea.
ANTONIO PATRAS (n. 1973).Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea"Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista"Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru alUniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiriliterare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonatoral colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe innoaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despreoameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
