Antonio Patras
Eugen Ionescu este un izolat printre colegii sai de generatie: ideea de grup, de „salvare colectiva" ii provoaca oroare, ca si orice fel de „solutie" sau „crez" generate de confortul multumirii de sine, al ideilor primite. Ce dezaproba, ce contesta, in fapt, Eugen Ionescu? Prejudecatile, rigiditatea si lenea gandirii, autosuficienta, locurile comune, tot ceea ce e inflexibil, mecanic, stereotip.
Trebuie spus raspicat ca teatrul, jurnalele si confesiunile de mai tarziu ale autorului continua si desavarsesc ceea ce, in nuce, se afla deja in articolele si recenziile sale, in eseul critic intitulat, sugestiv, „Nu", sau in minusculul op liric „Elegii pentru fiinte mici". In „Nu" frapeaza viziunea critica radicala, de o vehementa mordanta, asupra literaturii si vietii literare romanesti. Radicalismul si intransigenta sa nu sunt, insa, decat reversul unei nostalgii secrete, si provin din insatisfactia celui sortit sa apartina, fatalmente, unei culturi minore. Si, nu mai putin, din spaima de moarte. Pentru ca toate cele – orgoliul scriitorului, viata literara, literatura insasi – par derizorii in fata mortii: „Sau exista Dumnezeu, sau nu exista Dumnezeu. Daca exista Dumnezeu, nu are nici un rost sa ne ocupam de literatura. Daca nu exista Dumnezeu, iarasi nu are nici un rost sa ne ocupam cu literatura. (…) Pentru ca murim toti. Pentru ca prezenta cea mai tulburatoare e aceasta prezenta a mortii, care traieste in noi, pe care o mirosim, pe care o aspiram din flori, din vazduh. Pe care o vad pe buzele iubitei mele, al carei gust il simt in gura, amar". In fond, „toate problemele sunt egal de importante, egal de neimportante, egal de neadevarate". Dar poate ca ceea ce este cu adevarat esential se ascunde in lucrurile cele mai banale – in acest context si trebuie receptate, apoi, poemele lui Eugen Ionescu, intitulate, doar aparent surprinzator, „Elegii pentru fiinte mici".
Viziunea unei lumi artificiale, de panopticum, provenind din intelegerea profunda a reversibilitatii viata-moarte, poate fi intalnita nu doar in teatrul ionescian, ci (pentru a da numai un exemplu) si intr-o poezie ca „Moartea papusii": „A murit de congestie pulmonara/ Papusa madona de ceara./ Papusile la capatai s-au strans/ Cu ochii ficsi, sclipind a plans./ Biserica de mucava pentru pitici/ Plange cu dangate slabe si mici./ Sicriul de carton e pregatit,/ Pe drumul de hartie convoiul a pornit,/ Cai de lemn si dric de ciocolata,/ Popa cu barba de vata./ Un arlechin cu haine bizare/ Si sora madonei mai mare./ Unui pierrot ramas in drum/ Ii curg taratele din coate,/ Si-abia se mai aude cum/ Clopotul stinse sunete scoate".
Vorbindu-se despre ea, intrand in cultura, moartea ajunge insa „o simpla tema, o minciuna", o realitate la fel de inesentiala ca oricare alta. Autorul „elegiilor" are o anxietate cu neputinta de reprimat in fata universului, care ii apare reificat, mecanomorf – nu intamplator, cam in aceeasi perioada, o perceptie similara a lumii poate fi intalnita, de pilda, in proza unui Bruno Schulz ori, la noi, in textele lui Blecher (la care panopticum-ul dobandeste semnificatii dintre cele mai inedite). Iata o imagine sui generis a vietii ca balet mecanic, absurd: „Saltau perechi/ Miscau cuminte/ Un, doi, trei/ Un genunchi/ Fara carcei./ Cum se-nvarteau/ Incetinel/ Cand s-auzea/ Un clopotel/ Se apasau/ De subsiori/ Si suradeau/ De patru ori./ Cand vreun soc/ La un soroc/ Oprea in loc/ Istetul joc:/ Stateau din trup/ Si dau din cap/ Si dau din cap" (Bal).
Perceperea acuta a vidului, amestecul acesta inextricabil de fiinta si nefiinta, viata si moarte, adevar si minciuna ne pune in imposibilitatea de a avea optiuni clare, de a sustine, hotarat, o idee sau alta. Dar – sugereaza Eugen Ionescu – o cale de a depasi acest impas exista, totusi: e calea intelegerii, a tolerantei si a iubirii, prin care fiinta umana isi accepta vulnerabilitatea. Oamenilor – insa oamenilor ca „fiinte mici"! – le inchina scriitorul elegiile sale. Iata cateva versuri cu valoare de ars poetica: "Aiurit/ Si aburit/ Cum eram/ Tot ma iubeam./ In strachina/ Natang/ Implantam piciorul stang/ Si nu calcam destept/ Nici cu piciorul drept./ Dar printre nori/ Alergam usor/ Iar daca ma incurcam de stele/ Le culegeam, ca pe niste mere" (Suvenir); „Am cantat tuturor/ Fiindca toti imi seamana/ Si ma iubesc!/ Elegie omului/ Elegie pomului/ Elegie stelelor/ Elegie pietrelor/ Elegie mie" (Elegie mie). Nu privind lumea de pe o pozitie de superioritate, ca stapan, ci asumandu-si, altfel, propria conditie, de simpla faptura printre atatea altele, la fel de importante in insignifianta si vulnerabilitatea lor, are omul ionescian acces la autenticitate, la fiinta.
Cineva facea subtila observatie ca, atunci cand contemplam indelung un spectacol comic, el devine trist, deoarece noi, ca spectatori, incepem sa fim implicati, imperceptibil, in acea devenire, si sa ne transformam in actori ai spectacolului pe care-l contemplam. Negatia ionesciana risca astfel sa se contamineze exact cu ceea ce contesta – „fiinte mici", nu am devenit cumva (se intreaba Eugen Ionescu) prea neinsemnati pentru a mai scrie literatura? La intrebare scriitorul n-a mai indraznit sa raspunda.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista „Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista „Convorbiri literare", unde semneaza rubrica „Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii „Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu – de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
