Când au plecat din casa tatei, avea nouă ani. N-a vărsat o lacrimă, cum n-a făcut-o nici la înmormântarea bunicii, un an şi ceva mai târziu. Îi apărea uneori în vis, surâzător, îi mângâia părul, se trezea de fiecare dată fericită. Nici motivul fericirii ei matinale nu l-a spus vreodată mamei. Înţelesese că orice avea vreo legătură cu tata era tabu. Nici măcar rudele din partea tatălui nu şi le vedea. Se întâlnea uneori pe stradă cu verişori pe care mama i-a interzis să-i viziteze, le zâmbea strâmb, convinsă c-or să spună că-i o înfumurată şi-o proastă. Dar niciunul nu scotea o vorbă, după ce îl snopise în bătaie pe unul şi i se dusese vestea că mai e şi prost crescută. În puţinele vacanţe la ţară întâlnea rude prea ocupate s-o asculte şi verişoare convinse că ştie câte-n lună şi-n stele dacă vine de la oraş, dar nu le spune şi lor numai pentru că-i afurisită cât încape sau o proastă cu care e bine să n-ai de-a face.
Foarte bine! Ea umbla pe dealuri şi pe marginea pădurii, se aşeza în iarba înaltă care mirosea a miere, privea ore întregi mersul norilor pe cer şi citea. Nimeni n-a întrebat-o o dată ce citeşte, în afara unei verişoare de-o seamă, care de fapt ardea de nerăbdare să-i povestească cum se sărutase cu un băiat şi să-i citească poemele scrise în taină cu gândul la el, după care fusese atât de indignată că ea nu se entuziasmase, încât a jurat că n-o să-i mai vorbească niciodată, dar niciodată în viaţa ei! Şi s-a ţinut de cuvânt.
Făcuse 15 ani şi se simţea o străină.
O să scrie o carte despre cum se simte ea o străină, o să-i zică Oraşul străinilor, or să şi-o smulgă din mâini toţi puştanii când o să se publice după moartea ei.
Dintr-odată în dimineaţa asta îşi dădea seama că n-ar simţi nicio plăcere să caşte gura singură prin magazine, alături de fătucele plictisite de când se născuseră. Unica prietenă în care mai avea o brumă de încredere pierde vremea la şcoală, fără doar şi poate. Nici măcar n-o poate întreba pe unde-i sunt boii sau transmite un sms încurajator, constatase în zori, când obişnuia să-i dea şi ei trezirea, cu un ritual nesmintit de-o bucată de vreme, că uitase să-şi pună telefonul roz la încărcat şi nu mai avea nicio liniuţă, aşa că-l lăsase acasă. I se pare că-i moartă fără telefon, se tot minunează cum oamenii de dinaintea ei puteau trăi fără el şi fără să-şi iasă din minţi.
Umblă fără rost pe străduţele ştiute, ar putea merge cu ochii închişi, dacă n-ar fi convinsă că la fiecare răscruce, în care de câţiva ani s-a deschis măcar o crâşmă sau o cafenea, n-or să înceapă să hăhăie, să strige şi să fluiere golanii care trândăvesc din zori la mesele scoase pe trotuare. O dată unul a tras-o de bluză atât de zdravăn că de-abia a reuşit să se smulgă şi s-o ia la sănătoasa, înjurând. Când îi înjură, toţi se blochează, de parcă s-ar fi aşteptat să aibă de-a face cu o păpuşă gonflabilă.
Şi Virgil a avut perioada lui de stupizenie în care o credea o păpuşă gonflabilă. De atunci nimeni nu-i mai scoate din cap că băieţii sunt duşi cu pluta, dacă nu de-a binelea proşti. Cu Virgil a crezut că se-nţelege, apoi l-a urât, a fost convinsă că a greşit şi se înţelegeau din nou de minune, iar l-a urât, acum se simţea cuprinsă de sentimente mai bune, îi era dor de el, dar parcă nu-i venea să se lase în voia sentimentelor, să n-ajungă să creadă iarăşi că e la fel ca toate canaliile. Virgil e cu mult mai mare ca vârstă, are experienţă de viaţă sau aşa spune el, mai ales când îi ţine prelegeri că femeia trebuie să fie ascultătoare. N-o să fie de acord niciodată cu prostia asta. A terminat de câţiva ani liceul, nu lucrează nimic, sigur are o familie pe undeva, nu i-o cunoaşte, cum nu ştie din ce trăieşte, doar că nu-i lipsesc banii. E sigură că se droghează, poate se ocupă şi de afaceri necurate, odată dispare cu zilele, nu i-a spus unde, de câte ori l-a întrebat, s-a făcut că nu-nţelege şi-i şoptea vorbe dulci la ureche. Îi spune c-o iubeşte, dar sigur se culcă cu o groază de femei. Ea nu scoate o vorbă, s-a împotrivit de fiecare dată când a vrut s-o desvirgineze, l-a lăsat doar s-o mângâie şi s-o sărute pe tot corpul.
- Eşti nebună de-a dreptul, îi striga, ieşind zgomotos din cameră. Cât crezi că rezist?
După fiecare asemenea izbucnire urmau zile de căinţă. Nu i-a părut niciodată rău de ce face, dar începuse să se teamă c-o să-i spună într-o zi să se ducă dracului. Sigur ar fi fost încă un motiv ca ea să se sinucidă. Parcă le caută cu lumânarea motivele astea. Însă nici nu-i poate spune că-l iubeşte. Nici măcar nu e sigură că-l iubeşte, are zile în care simte că se topeşte pe picioare de dor, în altele îi este indiferent, mai ales când îl vede prăbuşit de beţie între golanii din gaşca lui, tatuaţi ca şi el pe umeri cu semne cabalistice, care nu fac altceva decât să spună bancuri porcoase. Nu se scuză când dă peste el. A intrigat-o mereu că nu se fereşte de nimeni. Putea să-l descopere umblând gol prin casă, degeaba i-a zis de câteva ori că e nesimţit, ridica din umeri. Nu s-ar fi sinchisit nici să-l găsească în pat cu vreo curviştină care înnopta la el, a avut noroc, i-ar fi scos ochii. Râde când îi spune asta.
Se sufocă de dorinţa de-a spune toate astea cuiva, n-are cui, nici măcar celei mai bune prietene, i-ar răspunde că-i o proastă că nu i-o trage zdravăn lui Virgil ăluia de câte ori vrea el, aşa-i ţii pe bărbaţi aproape, zice, uită-te la mine, Paulică nu mişcă-n front, e atât de stors că nici să-şi mai facă lecţiile n-are putere, dar să se mai uite după alte picioare până-n gât. Ea, Cristina n-ar face asta-n ruptul capului, aşa că mai bine nu-i spune nimic.
O singură dată a apucat să vorbească cu cineva, cu tata. E marele ei secret, mai bine moare decât să-l spună cuiva. Dacă ar spune astea într-o carte, toţi ar zice că-s aiureli inventate. L-a întâlnit într-o zi în apropierea casei, nici n-a trecut un an de atunci, sigur o aştepta, s-au îmbrăţişat, aveau amândoi ochii în lacrimi. Îl ţinea strâns şi-l bătea în neştire cu pumnii în spate, şoptind fără pauze: unde-i ai fost, unde-ai fost, unde-ai fost, unde-ai fost?
- Să nu-i spui mamei că m-am întors, a rugat-o. O să te urască, o să creadă că începi să complotezi, n-ai voie să te apropii de mine.
- N-o să-i spun, a îngăimat ea.
Au urcat într-o maşină prăpădită cu număr străin şi s-au oprit în parcul de distracţii, cine să-i întâlnească acolo? Au rămas toată ziua la o masă pe malul lacului, au vorbit cât pentru toată absenţa din urmă. A aflat că femeia cu care plecase murise la naştere, are un băieţel de pe urma ei, prin urmare ea are un frate. Plecase în Italia de vreo cinci ani, se stabilise acolo, lucra la o agenţie de voiaj şi n-avea de gând să se mai recăsătorească. Îi scrisese vreo mie de scrisori, câteva rânduri în fiecare, nu mai mult, dar absolut toate i se întorseseră nedesfăcute, era convins că mama făcuse în aşa fel să n-ajungă niciuna la ea. I-a trimis o scrisoare şi ei, în care îi propunea să-i ajute, dacă au vreo nevoie, sau măcar s-o lase pe fată să-l viziteze în vacanţe. Şi scrisoarea asta s-a întors nedesfăcută. Nu mai ştia ce să facă, aşa c-a venit s-o vadă, s-o zărească măcar. Era în oraş de zece zile, zece zile la rând o privise de departe, fericit de cât de uimitor de frumoasă se făcuse, până la urmă şi-a luat inima-n dinţi să-i aţină calea.
- O, tata, dar nu ştii că te iubesc?!
- Nu mai ştiu nimic.
- Niciun semn în atâţia ani! Puteam să cred c-ai fugit, c-ai murit, că nu-ţi mai pasă de mine, că m-ai uitat!
- Cum să te uit, iubito?
- E atât de aiuristic ce-mi spui, parc-am fi într-o poveste urâtă.
- Păi suntem într-o poveste urâtă!
- Nu vreau asta, tata, nu vreau.
I-a spus tot ce avea pe suflet şi se simţea uşurată.
- Scrie-mi despre toate astea, i-a propus.
- N-am să pot. Ce rost are să-ţi scriu în van, fără să primesc răspuns?
- Dar o să-ţi răspund!
- Şi n-o să ajungă la mine nimic, ca până acum!
- Atunci, fă-ţi un jurnal, să ştii numai tu de el. Mi-l dai când mă întorc. Dacă vrei. O să vin în fiecare concediu să te văd, şi mai des, dacă am să pot.
- Cum să nu vreau! Poate-l aduci şi pe frate-miu. Îmi seamănă?
- Deloc.
Minunea s-a sfârşit, ca orice minune. S-a făcut seară, au fost nevoiţi să-şi ia rămas bun, n-a dormit deloc în noaptea aceea, de bucurie. În noaptea următoare n-a dormit de dor.
Atunci i-a cerut lui Virgil, abia îl cunoscuse, un praf, ceva, să nu-şi iasă din minţi.
- Am de toate, fetiţo, am de toate, îi zicea.
Sertarul în care a umblat era doldora de pliculeţe colorate. S-a drogat prima oară. Când şi-a revenit, încă ameţită şi cu o cumplită stare de greaţă, a fost înspăimântată de ce făcuse, a jurat să nu se mai atingă de fir de etnobotanice. Auzise despre atâtea nenorociri că nu-i venea să-şi creadă urechilor, nu era zi să nu afle de la televizor c-a mai ajuns la spital sau la morgă vreunul care se îndopase cu etnobotanice.
- Poveşti!, o liniştea Virgil. Uită-te la mine, arăt eu ca plecat pe ultimul drum?
Nu arăta.
- Important e să nu iei mult şi să ştii când să te opreşti.
Nu prea era sigură, mai bine să nu încerce. N-a rezistat mult. Aproape de fiecare dată când se simţea singură şi lumea se fărâma în jurul ei, priza una dintre substanţe. De fiecare dată se jura că va fi ultima oară. De fiecare dată încerca o nouă dezamăgire. Ierburile alea n-o ajutau la nimic, uita o vreme, apoi toate gândurile negre îi reveneau. Scrisese despre asta în jurnal. Virgil nu-i spusese nimic, n-o avertizase defel că se droghează degeaba. Lui puţin îi păsa! Ar fi trebuit să-i scuipe vorbele astea în obraz, chiar avea de gând s-o facă!
Din romanul în pregătire la Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
