Marii poeti imprima o decisiva amprenta limbajului asa ca si atunci cand spun lucruri banale viziunea se naste, puternica, datorita incordarii launtrice a vocabulelor emise aparent intr-o doara.
A vorbi in bobote exprima cel mai bine sirul de asertiuni stangace, parca fara legatura, care caracterizeaza "stilul Fati": texte cu aspect de "ramasite" din amintiri indepartate, de "amanunte" umile din ceva grandios. Iar intamplarile, cu cat sunt mai insignifiante, cu atat capata un aer mai fabulos; prezentarea lor nuda, neinsistenta, fulgeratoare uneori (ca un rezumativ telejurnal) da si mai mult senzatia de real, de inconturnabil. Realul insolit al lui Fati (in poezie si in proza) e de-acum un reper al Literelor Romane; el vine - am mai spus-o - in imediata descendenta stilistica din Eugen Ionescu, caci modelarea logosului are majestuoasa sugestie launtrica a "mortii unui rege". Simti ca banalul, anodinul a tot ce se petrece vizeaza de fapt o drama consumata pas cu pas, o alterare treptata a fiintei, o indefinibila extinctie. "Amanuntele" sunt in fapt zilnicele, minusculele surpari in vid, cele nebagate in seama decat cand se aduna si creeaza o falie, uneori nici atunci. Poate ca cel mai sintetic survol al momentelor paradoxale ale vietii (cucerire si retragere, iluminare si alienare totodata) il constituie memorabilul poem In ziua cand am chemat taxiul. Actiunile de gradul zero insirate ca intr-un pomelnic dezlanat (raspunsuri de abulic ori de copil razgaiat), ternul, reductionismul ultim, indeterminarea, stupoarea in fata a cat de putin se spune, nasc incet-incet aura misterioasa a unei revelatii ascunse. Presimtirea ca trebuie sa se afle ceva dincolo de aceste imagini socant de cotidiene, prezentate cu insistenta si naivitate drept fapte exotice, drept repere de viata si de moarte. Iti inchipui ca doar in limb pruncii nenascuti pot avea senzatii atat de proaspete. Genuinul este culoarul prin care Fati ajunge la lirism si la inima cititorilor. Vocea auctoriala este atat de detasata si neutra incat pare emanatia unei fiinte de dincolo, pentru care toate cele pamantesti sunt tainice in lumina adevarului lor: "In ziua cand a nins in parcul municipal,/ Cand te-ai tuns scurt, scurt,/ Cand paznicul a strigat: Pleaca de aici!/ In ziua cand am ars cu tigara/ Pelerina de ploaie a verisoarei tale,/ Cand am vazut avionul sanitar,/ Cand nu se mai putea face nimic,/ Dupa ce am trecut calea ferata,/ In ziua cand am baut ceaiul,/ In ziua cand am chemat taxiul/ Imediat dupa ce am aprins chibritul/ Ca sa vad numele strazii,/ Ca sa vad daca tu esti." Traseul initiatic al unui spirit/ trup, incercarile la care esti supus, pragurile pe care le treci, nestiut, in orice clipa si, in final, declicul chibritului in lumina caruia te astepti sa ti se reveleze numele strazii si adevarata ta identitate. Hiperrealitatea devine transcendenta. Cenusiul diurn, rutinier isi apropriaza o ingusta parcela metafizica. Ninsoarea, parcul municipal, paznicul artagos, pelerina, avionul sanitar, ceaiul, taxiul capata in strafulgerarea unui chibrit un inteles ultimativ care-l apropie de acel frumos eruptiv rilkean ("Caci frumosul nu-i altceva decat inceputul cumplitului...). Simti o cutremurare profunda izvorand din ambiguitatile minimale ale acestui mare poet roman. Sub pana lui cele mai marunte lucruri devin "cumplite ca ingerii" (iarasi citandu-l pe Rilke): "Ma apropii si la vederea lui sunt mai bun. Cum sta/ acolo ca un animal aproape orb, (...) Doar eu cu forta mea pot sa-l lovesc, doar tu cand/ iti desfaci parul/ si intre noi doi cade salul de seara." ("Salul de seara").
*) Vasile Petre Fati, Zidul si palaria, Editura Vinea, 2006, 100 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
