Marca inregistrata

Sorin Stoica reprezinta o exceptie si in aceasta privinta. Prolific, fara a fi industrios, in cei cinci ani cati numaram de la momentul debutului sau editorial la cel al disparitiei, foarte tanarul autor a lasat in urma texte nu numai publicabile, ci si in cel mai inalt grad reprezentative. Initial, am crezut ca paginile grupate in volumul Aberatii de bun-simt* sunt onorabile si-atat. Ca ele nu-l fac de rusine pe prozator, dar nici nu-l arata la nivelul lui de maxima expresivitate. M-am inselat. Aproape toate povestioarele de aici au marca inregistrata a lui Sorin Stoica, acea respiratie relaxata, dar profunda a scriitorului cu interes antropologic si retina realista. Si, nu in ultimul rand, umorul particular, pe jumatate copilaros si pe jumatate inteleptit, al celui ce scrie io.

Textele sunt savuroase, dar nu in detrimentul fondului. Cursivitatea nu inseamna, in cazul de fata, facilitate in registrul compozitiei si al efectelor. Inregistram o deplina familiarizare cu obiectul divers, survenita la capatul unui proces suficient de lung si de intens de explorare. Nu exista, practic, subiecte importante si subiecte derizorii, teme inalte si teme compromitatoare prin banalitate, ori personaje setate, tot asa, in categorii strict delimitate. Ecranul atentiei si al selectiei este larg. Sorin Stoica procedeaza ca un reporter aflat pe teren, in mijlocul unei realitati imprevizibile si schimbatoare. Diferenta fata de jurnalistii in goana dupa eveniment, dupa faptul senzational, nemaivazut, nemaiauzit, e data de perspectiva antropologica a autorului, care impinge si mentine in prim-plan omul, oricat de marunt. Mai importante decat evenimentul zilei sau al anului, al istoriei mari, sunt intamplarile ce amprenteaza, modifica ori, dimpotriva, reconfirma cursul banal al existentelor focalizate. Cartea e plina de personaje "umile", de la tanti Cati, dactilografa intr-o dugheana, la tanti Magdalena, plasatoare pe Valea Prahovei; de la un Sterica Comanescu, care-i ascunde ochelarii, in gluma, unei bufetiere, la pompierul institutiei unde era angajat autorul si care, vazut indeaproape, se arata a fi un intelectual si un filozof...

A gasi comportamentului cotidian o anumita coerenta cu suport tipologic, daca nu chiar o "intemeiere simbolica", pare sa fie pariul lui Sorin Stoica. Un pariu la vedere, facut si reinnoit la fiecare text. Indiferent de subiect, de regim (reportericesc, confesiv, analitic, epic) si de perioada istorica data ("anii optzecisti ai copilariei mele", respectiv trecutul apropiat, postrevolutionar), autorul cauta interfata dintre mediul socioistoric, cu presiunile si provocarile sale, si registrul de manifestare al individului pus in contexte si situatii inedite. Un capitol aparte va fi, de aceea, calatoria conationalului nostru in strainatate, o aventura in toata puterea cuvantului, urmarita in trei texte diferite: Pisoarul lui Duchamp, Prezente romanesti peste hotare si Aventurile unor romani in strainatate. Prima bucata, ceva mai stearsa, prezinta avatarurile turistilor ex-socialisti confruntati cu complexitatile tehnologice ale bailor frantuzesti. In a doua, mai suculenta, il vedem la lucru pe nea Jean, malacul carpatin care ajunge sa subtilizeze, in Elvetia, "talangile de la gatu' vacilor" (!). Preferata mea, din acest set de trei povestiri amarui, este cea cu peripetiile unei intregi familii de excursionisti, infatisate de capul familiei intr-o istorie orala - captata si pusa in pagina de acel io care stie cand sa se eclipseze. Trecerea de bariere, plata parcarilor si a taxelor de autostrada, alimentarea cu benzina sunt episoade tragicomice dintr-o adevarata odisee. Drumul catre inima civilizatiei e lung si cu multe obstacole. Iar povestea soferului de Dacia este povestea noastra, a (cum zicea tovarasul Ceausescu?) tutulor.

Ilustrativ pentru ambitusul si ambitiile prozei deliteraturizate (sau literaturii non-fictionale) scrise de Sorin Stoica imi pare si Jurnalul unei calugarite careia nu i s-a intamplat nimic. E un text pe doua niveluri, expunand si comentand istoria unei vieti ea insasi expusa si comentata de cea care a trait-o. Mult mai interesanta decat biografia propriu-zisa a Eugeniei Ionescu este modalitatea ei de notatie diaristica: fara nici o ierarhizare a faptelor si fara o grila personala care sa le valorizeze pe cele din universul individual si familial. In paginile megajurnalului tinut, cu o rabdare incredibila, de aceasta femeie devenita calugarita la manastirea Dealu, secventele casnice se impletesc cu cele istorice, iar episoadele de viata provinciala, cuminte, aproape mediocra, stau alaturi de consemnari ale unor evenimente internationale fara nici o legatura cu biografia personajului. Frazele descriptive aduc astfel la un loc realitati complet diferite, intr-un jurnal ce ar putea figura si la rubrica prozei absurdului. "Jurnalul acesta (adauga Sorin Stoica) poate satisface obsesia textualismului conform caruia maxima performanta a pomenitului textualism ar fi recuperarea intregului text al lumii". (p. 93).

Obsesia pomenitului textualism a fost si obsesia acestui tanar scriitor atat de original si inovator, in aparenta lui simplitate. Desigur ca el nu a reusit - cum n-a reusit nimeni altcineva - sa recupereze si sa proiecteze in fata noastra intregul text al lumii.

Dar trebuie spus ca Sorin Stoica macar a incercat.