MEMORIA CARTII POSTALE / Vitregiile unei frăţii de arme

In volumul de mărturii al Christei Schroeder, secretara particulară a lui Hitler timp de doisprezece ani, aceasta işi aminteşte la un moment dat de câteva consideraţii, deloc cosmetizate, ale dictatorului nazist referitoare la principalii săi aliaţi, inclusiv la mareşalul Ion Antonescu, la armata română şi la ofiţerii acesteia.

 

Dacă aprecierile lui Hitler despre Antonescu sunt in linia cunoscută a admiraţiei şi respectului pentru competenţa profesională şi onoarea acestuia, percepţiile dictatorului despre armata română sunt surprinzător de dure: „Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor săi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate in conducerea afacerilor interne ale ţării sale. Armata română era, in opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi trădării". Inerenta subiectivitate naţională ne impiedică a adera in totalitate la nemilosul verdict al lui Hitler, formulat desigur in comparaţie cu o mult diferită linie de conduită germană, dar şi pe baza unor informaţii şi evaluări viciate de percepţiile ariene faţă de apartenenţa naţiei române la ginta latină şi proximitatea lumii orientale.

Cu toate acestea, fie şi numai cazul generalului Mihail Lascăr, sugerează că Hitler nu vorbea chiar in vânt. Generalul de divizie Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 Infanterie, fusese decorat in noiembrie 1942 de Hitler cu Crucea de Fier cu frunze de stejar bătute in briliante (onoare ce mai fusese conferită doar unui singur militar negerman, generalul Manerheim, comandantul forţelor finlandeze) pentru a stimula o rezistenţă inverşunată a acestuia in luptele cu sovieticii, la Cotul Donului. Căzut prizonier la ruşi, bănuit a se fi sinucis, generalul Lascăr a reapărut in calitate de comandant al diviziei sovietice de voluntari români, foşti prizonieri, „Horia, Cloşca şi Crişan", a devenit ministru de război (29 noiembrie 1946 – 27 decembrie 1947) şi susţinător al instaurării regimului comunist in România.

Deşi era vehiculat cu ardoare de propaganda oficială a regimului antonescian, sloganul unei frăţii de arme româno-germane a inceput să fie din ce in ce mai contestat de realităţile de pe frontul de est, mai ales după dezastrul de la Stalingrad, când militarii germanii au inceput să-i invinpvăţească pe faţă pe români de străpungerea frontului de către Armata Roşie. Intre România (cel mai consistent aliat antisovietic) şi Germania lui Hitler nu a existat nici un pact politico-militar şi economic care să definească precis, iar exprimările bombastice ale lui Ribbentrop, ministrul de externe al Reichului, cum că „sângele vărsat in comun sudează mai puternic decât toate pactele", erau infirmate şi deveneau ridicole in faţa cruntelor realităţi ale infrângerilor de pe front. Această degradare puternică a percepţiilor germane referitoare la capacitatea combativă a militarilor români din a doua parte a războiului contrasta flagrant faţă de curentul de opinie din 1941, de la inceputul conflictului cu URSS, când oficialii germani nu se sfiau să afirme că militarii români sunt extraordinari, că soldatul român este formidabil in ofensivă dar slab in apărare sau că trupele române au fost cele mai bune ale Axei, mai ales dacă au avut parte de şefi buni.

Oricum, toate aceste asperităţi ce s-au manifestat pe toată durata colaborării intre armatele germană şi română, pe front sau in ţară, au fost nişte simple tachinări colegiale in comparaţie cu brutala, mitocăneasca şi sângeroasa atitudine a militarilor bolşevici, indiferent de grad şi funcţie, faţă de mult dispreţuitul şi batjocoritul frate de arme român de după 23 august 1944.