La 1900, comert ambulant insemna orice vanzare care se facea "din casa in casa, din loc in loc, in locurile deschise, in barace, maghernite sau rafturi dresate pe piete, strade, infundaturi de curti, ganguri, porti de casa sau orice alte intrari".
Vreo regula de igiena? Cel care vindea sa nu aiba "vre-o boala contagioasa sau desgustatoare". Si se interzicea vanzarea pe strazi a derivatelor din carne si a painii. Dar painea se putea vinde in carute. Iar in acest caz carutele purtau table mari, care indicau numele patronului si pretul painii. Carutele aveau numere si aveau cantare. Autorizatia nu era necesara pentru cei care vindeau in balciuri sau in iarmaroace pe timpul cat ele durau, pentru cei ce comercializau prin localitati marfuri anume specificate sau vindeau ziare, carti, brosuri. In aceasta categorie intrau si lautarii, care puteau "exercita profesiunea lor oriunde si in orice timp".
Aveau nevoie de autorizatie insa jucatorii de maimute si ursi, flasnetarii (numiti "orgi de barbarie"), cei care pretindeau ca prezic viitorul, saltimbancii. Romania de atunci era inca in plin Orient, cu tot Occidentul care-i batea pe la porti. Comersantii ambulanti, cum erau numiti acesti vanzatori de orice sau marchitani, erau peste tot. Mai cu seama dupa Regulamentele Organice. Cei mai multi erau olteni. Marfa lor era de toate felurile si, fireste, depindea de sezon: primavara - trufandale, vara - zarzavaturi, toamna - pometuri. Peste tot se auzea glasul plangator si neobosit al olteanului: "Hai la pere, draganele de Pitesti, struguri numai mischet..." Din secolul al XVII-lea, exista in Bucuresti o mahala a oltenilor. Din veacul al XIX-lea, era si o strada. Oltenilor li se alaturau albanezii, care vindeau inghetata cu vanilie sau cu zmeura, bulgarii, care aveau monopolul cultivarii si vanzarii zarzavaturilor, turcii - cu dulciuri si racoritoare, evreii - cu delicatese: cafea, smochine, stafide, esente pentru prajituri. Existau adevarate branse: ale limonagiilor, simigiilor, bragagiilor, zarzavagiilor... Pana la urma, toate produsele alimentare se vindeau in strada. Si nu numai ele. Fiecare grup etnic avea propriul sau segment de piata: al grecilor, al bulgarilor, sarbilor, turcilor, tiganilor, evreilor... Si ele erau respectate de toti. Un avantaj mare al comertului ambulant era acela ca nu avea un program fix, ca la bacanie. Vanzatorii rasareau de peste tot pe marile bulevarde sau pe strazi laterale, in centru sau la periferie, de la cantatul cocosilor pana la apusul Soarelui. Multi luau marfa de la Piata Mare (a Unirii), unde Ion Marin Sadoveanu vedea la inceput de vara "maldare de dovlecei cu floare galbena, morcovi, cartofi cu miros de pamant, verze infoiate, cirese sticloase, rosii etc...". Vanzatorii erau asteptati pe la porti, pe la intrarile in blocuri - de catre gospodine sau de catre slujnice trimise de stapani cu bani potriviti - cu glume si cu voie buna. Cei mai multi se cunosteau. Societatea urbana romaneasca inca nu devenise impersonala. Fiecare negustor avea deverul lui. Comertul ambulant era o mare usurare pentru toti. Pentru ca pietele erau putine, transportul produselor se facea cu dificultate, pe drumuri desfundate, prin praf, printre haitele de caini, cu vehicule putine si scumpe. O mana cereasca pentru cumparatori. Ei aveau acasa tot ce le trebuia. Si mai functiona si vanzarea pe credit, contabilizandu-se cu tibisirul pe pervazul usii de la bucatarie: un cerc pentru o oca, o linie pentru o litra... Alte timpuri!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
