Eugenio Padorno (Barcelona, 1943), a cǎrui familie s-a stabilitîn insula Gran Canaria la puţin timp dupǎ naşterea poetului, estedoctor în filologie. A lucrat ca profesor de limbǎ şi literaturǎspaniolǎ la liceu, ca lector de spaniolǎ la Paris (1983-1988) şi caprofesor titular de teoria literaturii la Universitatea din LasPalmas de Gran Canaria pânǎ la pensionare, în 2009. Este membru alAcademiei Canariene a Limbii.
A debutat în 1962, cu poeme, articole şi recenzii în ziare şireviste din Canare. A condus suplimentul cultural Cartel de lasLetras y las Artes del Diario de Las Palmas şi a fondat diversecolecţii de poezie, printre care "Mafasca", "Mafasca paraBibliófilos", "Pasos sobre el Mar", "Cuadernos del Sendereador". Afost directorul revistei Philologica Canariensia a Facultǎţii deFilologie a Universitǎţii din Las Palmas de Gran Canaria şi, înprezent, este directorul colecţiei "Nueva BibliotecaCanaria".
Între publicaţiile sale, amintim volumele de poezie Para decir enabril (Pentru a fi spuse în aprilie, 1965), Metamorfosis (1969 şi1980), Comedia (1977), Borrador (Schiţǎ, 1984), Septenario(Septenar, 1985), Teoría de una experiencia (Teoria uneiexperienţe, 1989), Quarteto (Cvartet, 1991), Diálogo del poeta y sumar (Dialog între poet şi marea sa, 1992 şi 1998), Paseo antes dela tormenta (Plimbare înainte de furtunǎ, 1996), Memoria poética(1998), Para una fogata Pentru un foc, 2000), Entre el lugar y másallá ('Între loc şi dincolo, 2005), Cuadernos de apuntes y esbozospoéticos del destemplado Palinuro atlántico (Caietele de notiţe şiciorne poetice ale nechibzuitului Palinur atlantic, 2005), Laechazón (Aruncarea, 2010), precum şi o extinsǎ operǎ eseisticǎ peteme poetice, plastice şi filozofice.
A fost tradus în mai multe limbi, printre care francezǎ, italianǎ,germanǎ şi englezǎ.
Eugenio Padorno este un rafinat orfevru al cuvântului, carecizeleazǎ delicate giuvaieruri pentru sofisticaţi sibariţi aispiritului. Universul sǎu poetic este determinat în mod evident deocean şi de insularitate. Condiţia de insular, asumarea acesteia înmod conştient şi dialogul permanent cu propria sa condiţie este unadintre coordonatele fundamentale ale creaţiei padorniene. Ceea ceimplicǎ o permanentǎ legǎturǎ cu marea, descoperitǎ printr-un soide comuniune cu existenţa trǎitǎ prin mijlocirea misteruluilimbajului, a revelaţiei magice a transparenţei sale, care permitesǎ se nascǎ miracolul poeziei: "Niciodatǎ marea nu a acceptat sǎdialogheze cu mine; pânǎ atunci marea fusese doar marea, şi acumîmi dǎruia, printre adormiţii mei tovarǎşi, taina de a rosti şi dea fi rostit. Noua mea privire şi simţire urmǎreau ritmul sângeluiîn ritmul marin, şi geneza cuvântului iminent şi a urmei sale detremur ilizibil s-a acomodat tensionǎrii şi detensionǎrii sale",mǎrturiseşte poetul. Tensionare şi detensionare, dialogneliniştitor, stare privilegiatǎ de permanentǎ incertitudine,"fixitate schimbǎtoare" care îi permite sǎ ajungǎ dincolo deaparenţe, sǎ contemple misterul existenţei şi sǎ-l dezvǎluie cuajutorul limbajului. A exista prin limbaj, prin poeme, a existascriind e "[...] o întreprindere care, în sens esenţial, estedeterminatǎ de aspectul finit al condiţiei noastre [...]" ("Figurǎviitoare. Fereastrǎ spre palmieri", din ciclul "Şcoalǎ în faţamǎrii").
Critica literarǎ a etichetat uneori, cu o anumită dozǎ desuperficialitate, opera poeticǎ a lui Padorno ca "ermeticǎ". Eneîndoios cǎ poezia sa nu face concesii facile unor modele care arputea uşura cititorului înţelegerea textului. E neîndoios cǎPadorno scrie pentru o elitǎ, nu pentru marele public. Dar ede-ajuns sǎ încerci sǎ descifrezi câteva dintre cheile sale, şiversurile se deschid în faţa privirii surprinse şi se lasǎ cititeşi înţelese, întru totala delectare a cititorului. Ceea ce artrebui sa facǎ orice lector cu orice operǎ literarǎ; sǎ încerce sǎrenunţe la poziţia de receptor pasiv şi sǎ o interpreteze, sǎ facǎo lecturǎ interactivǎ, care sǎ-i permitǎ sǎ confere sens textuluişi, ajuns la acest punct, sǎ se bucure de ea plenar. Pe de altǎparte, din punctul nostru de vedere, destinul creatorului este sǎîncerce sǎ eleveze spiritul publicului cititor, sǎ îl educe, nu sǎsimplifice în mod deliberat opera sa cu unicul scop de a captabunǎvoinţa tuturor. Este ceea ce au fǎcut, cu riscul de a firespinşi sau dispreţuiţi, cel puţin în timpul vieţii, toţi mariipoeţi şi prozatori.
"Sǎlǎşuim pe ţǎrmul mǎrii şi vântul ne aduce şi ne duce de acolopânǎ aici" este epigraful unuia dintre ultimele volume de poezieale lui Eugenio Padorno, Caietele de notiţe şi ciorne poetice alenechibzuitului Palinur atlantic. Una dintre ideile-cheie alecreaţiei sale este "contemplarea şi dialogul cu celǎlalt, cupropria imagine multiplicatǎ în succesive chipuri (trupuri,glasuri) în care reuşim sǎ ne recunoaştem", subliniazǎ JorgeRodríguez Padrón, exeget al operei lui Padorno. Şi heteronimele îipermit creatorului sǎ adopte diferite personalitǎţi şi puncte devedere ca reflectǎri ale aceleiaşi concepţii, unitarǎ încomplexitatea şi diversitatea sa, unitate în diversitate şidiversitate în unitate, pe care se bazeazǎ poezia. "Poeticǎ maturǎ[...] ca o unitate în cercuri concentrice; o excentricǎ gestaţie cese extinde şi continuǎ mereu, asemeni mişcǎrii produse de o piatrǎce sfâşie calmul eleşteului. Cercuri, cicluri, ce se vor repeta peele însele, dar care, când se succed, se transformǎ, provocând olecturǎ progresivǎ, la rândul ei, schimbǎtoare." Poeticǎ ce pune înevidenţǎ convingerea lui Padorno cǎ ceea ce se numeşte creaţieliterarǎ nu poate respecta formule şi stereotipuri şi cǎ pentru aexista trebuie sǎ se alimenteze cu propriile nelinişti. "Legat desubiectul meu aşa cum sunt legat de propria-mi caligrafie, deprofunda fixitate a trǎsǎturilor ei, vǎd, în sinuozitǎţile,urcuşurile şi prǎbuşirile liniei, programul pe care îl ignor, alunicei idei", afirmǎ poetul.
De ce Palinur, între mulţimea de heteronime posibile? Rǎspunde laaceastǎ întrebare chiar poetul, într-o "Notǎ" la sfârşitul cǎrţii.Pentru cǎ este un "personaj care, ucis de oameni ai mǎrii, a nǎzuitla germinarea destinului sǎu; într-un eseu, i-am atribuit calitateade simbol, predicabil al poeziei canariene". Palinur, cârmaciulcorǎbiei lui Enea, obosit sau vrǎjit de "[...] recele/ Şi mutuljǎratec al artificiilor/ De stele [...]", în versiunea poeticǎ alui Eugenio Padorno ("Cuvinte ce se fǎuresc dintr-un ceas denoapte, sub bolta de tǎcere prea aprinsǎ"), a dormit la cârmǎ şi acǎzut în mare. Valurile l-au purtat pe un ţǎrm necunoscut (Italia),ai cǎrui locuitori l-au ucis. Când sibila din Cumae îl ajutǎ peEnea sǎ coboare în Infern ca sǎ stea de vorbǎ cu tatǎl sǎu Anchise,eroul se întâlneşte şi cu Palinur. Acesta şi toţi tovarǎşii decǎlǎtorie ai lui Enea erau sortiţi sǎ caute noi pǎmânturi şi sǎridice noi cetǎţi, sǎ creeze noi popoare, dupǎ distrugerea Troiei.Pe acestǎ legendǎ se întemeiazǎ credinţa în miticele originitroiene ale vechilor familii romane, Sergia, Memmia, Cluentia şi,mai ales, Iulia, care considera cǎ descinde din Afrodita, mama luiEnea si bunica lui Ascanio, fiul lui Enea.
"Nechibzuitul" cârmaci Palinur padornianul este, evident, ometaforǎ folositǎ de poet ca sǎ se identifice, cu o buna dozǎ deironie, cu timonierul troian şi sǎ imagineze o serie de variaţiunilibere pe aceastǎ temǎ. Totodatǎ, prezenţa personajului virgilianîi permite sǎ stabileascǎ o legǎturǎ, dintr-o perspectivǎpersonalǎ, între canarieni şi eroii antici, introducând astfel, cufineţe, insularitatea, canarietatea în mitologia universalǎ, fidelideeii sale cǎ "toatǎ cultura este martora propriei sale concepţiiprivind universalul, unicul limbaj care îi permite sǎ stabileascǎun dialog cu cultura celorlalte popoare". Canarietatea nu esteanecdota costumbristǎ a existenţei marcatǎ de atonie; ci rezultatuldorului sau al inventǎrii trecutului şi a negǎrii sale. De aceea,cosmpolitismul culturii canariene "nu este o adǎugire la ceea ceeste universal; este, dintotdeauna, o diferenţǎ integratǎ în sumatotalǎ reprezentatǎ de universal".
Poemul "Cuvinte ce se fǎuresc dintr-un ceas de noapte, sub bolta detǎcere prea aprinsǎ", cu care se deschide volumul, ascunde, dupǎpǎrerea noastrǎ, cheia de lecturǎ a celorlalte texte, cum, înrealitate, avertizeazǎ şi creatorul în "Nota" finalǎ. În paginilevolumului îl întâlnim pe poet dormitând "Într-un balcon suspendat/Peste recifuri", când "Lumina unei mercurice/ Raze de lunǎ,asemenea/ Acului unui gramofon,/ Strǎbǎtea negrele/ Cercuri aleplǎcii/ Mǎrii, [...]". Mai departe, creatorul se sprijinǎ cucoatele "[...] pe succesiva laminare a mǎrii, [...]" şi vrea "[...]sǎ reţinǎ aceste semne ce se combinǎ la nesfârşit/ Unde la pândǎstǎ doar multiplicatul glas indescifrabil", într-o aparentǎcǎlǎtorie, pentru cǎ "De-abia ne mişcǎm, dar insula consimteimpresia cǎlǎtoriei,/ Reflectatǎ în norii care trec" ("Lespezi decasǎ strǎbǎtutǎ. Nota 1"). Şi se recunoaşte "unic şi singur [...]în lespezi în derivǎ", când navigheazǎ de-a lungul ţǎrmului("Lespezi de casǎ strǎbǎtutǎ. În strania dimineaţǎ invernalǎ").Poetul identificǎ lespezile cu "piatra vulcanicǎ capabilǎ sǎproducǎ sunete", adicǎ versuri ce ne permit sǎ descoperim unelepuncte de referinţǎ în itinerariul poetic al lui Padorno, înţelesca un misterios şi permanent voiaj iniţiatic, întrepǎtrunderetotalǎ între viaţǎ şi limbaj, generatoare a magiei versului:"Niciodatǎ n-am tǎcut destul, nu am cuprins întreaga tǎcerenecesarǎ, ca sǎ se poatǎ auzi rǎcnetul fiarei ce zace în scriiturǎ"("O voi spune cu cea mai suavǎ, delicatǎ metaforǎ").
Poetul crede în valorile spirituale şi în nemurirea lor: "Dacǎ nuîn carne, atât de vrǎjitǎ de doruri, cred în învierea spiritului,şi mǎ pot consola cu nemurirea sa" ("Vinerea Mare"). Crede înfamilie, în prieteni şi mai ales în iubire, în fata iubitǎ dinpoemele sale "[...] în aceastǎ searǎ de ani a rǎtǎcit cu fata ce îlaştepta în poem pe faleza adâncului acvariu, unde se ivesc insulene vizibile [...]" ("Albareda, 42"). Aceeaşi fatǎ cu care îlîntâlnim acum pe poetul matur: "[...] Rǎmǎsesem cu straiele/ Deluminǎ şi salpetru/ Lipite de pielea bronzatǎ/ În acel sfârşit deaugust [...]", convins cǎ iubirea lui "[...] o datǎ a fǎcut/ Maiputernicǎ natura,/ Mai înainte ca în ambra/ Penumbrei sǎ fim/ Unfragment de eternitate/ Rǎmas pe pǎmânt" ("Fragment deeternitate").
Perenitatea şi temporalitatea, moartea şi nemurirea îl fac pePadorno sǎ reflecteze asupra condiţiei umane a poetului, iminentastingere generalǎ a univesului, soluţia jocului abstrus sau apropriei sale creaţii poetice.
Din punct de vedere formal, dincolo de meditaţiile de fond alecreatorului, volumul Caietele de notiţe şi ciorne poetice... esteun experiment literar care continuǎ încercarea iniţiatǎ în Septenar(1985) "de a face sǎ disparǎ hotarele dintre vers şi prozǎ("Notǎ"), materializarea unui crez cǎruia poetul i-a fost fidelde-a lungul întregului sǎu itinerar poetic: concepţia creatoruluidespre poezie trebuie sǎ se schimbe permanent, "dincolo de oriceprofesionalism în literaturǎ". Aceeaşi experienţă se reflectǎ, maielaboratǎ şi perfecţionatǎ, dupǎ pǎrerea noastrǎ, în ultimul volumpublicat pânǎ acum de Eugenio Padorno, Aruncarea (2010).
Prin multiplicitatea glasurilor şi a chipurilor, condiţia sa deinsular, comuniunea cu marea, fuziunea între canarietate şiuniversalitate, starea privilegiatǎ a permanentei incertitudini,schimbarea necesarǎ şi capacitatea de a ilumina faţa ascunsǎ alucrurilor cu ajutorul revelaţiei magice, proprie operei literare,Eugenio Padorno a ajuns sǎ facǎ parte, prin merite proprii, dinilustra familie a creatorilor autentici.
Eugenio Padorno
Meditaţia vâslaşului
IDEEA
Ce poate
Fi rostitǎ
Dar pe care o vedem
Mişcându-se
De acolo pânǎ aici
În acest aici al
unui spaţiu interior.
Ca tine şi
Ca mine, în
Barcǎ, vâslind printre
Stânci,
Încǎ înǎuntrul
Luminii,
Mǎ auzi?,
Chiar şi când lumina
Însǎşi nu
Este vizibilǎ.
Veghea
AM ajuns sǎ cunosc avantajele
Insomniei, ale rǎbdǎrii
Şi ale lentorii.
În aceastǎ pândǎ mi-am trecut viaţa.
Aştept cuvintele, atârn
De un fir de sens,
Într-un ungher al africanului
Infern atlantic.
Nu conteazǎ de câte ori îmi repet
Cǎ sunt liber... Niciodatǎ nu voi putea scǎpa
De întrebǎrile acestei Lumini.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
