Cu tot tam-tam-ul revizuirilor care mai stârnesc şi azi discuţiiaprinse printre scriitorii români, prea puţine au rămas, după 20 deani de la Revoluţie, modalităţile noi de abordare a literaturiiromâne sub comunism.
Demolarea statu quo-ului canonic din 1990, în dublul sens alexcluderii unor nume de autoritate şi al încercării de a propunescriitori alternativi, a amânat sine die meditaţia asuprainstrumentelor prin care mai poate fi analizată şi evaluată aceastăliteratură.
Excepţie fac, din păcate, doar două cărţi: "Istoria critică aliteraturii române" şi "Literatura română sub comunism". Fără astabili reguli generale, prima încearcă să deşire complicatul ghemideologic-estetic aflat la baza celor mai importante operepostbelice. Nicolae Manolescu n-o spune direct, însă multe operescrise până în 1990 i se par, privite retrospectiv, prea tributaretematicii politico-sociale. Numărul considerabil de pagini dedicatliteraturii după 1945 nu trebuie să înşele: în ciuda câtorvareuşite incontestabile, recunoscute ca atare, literatura românăpostbelică păcătuieşte prin apropierea obsesivă faţă de regim, fiecă-l susţine sau îl denunţă. Limbajul esopic din majoritatea"romanelor disidente" a încetat să mai fie o garanţie valorică, aşacum a fost privit, adesea, în epocă.
Cel care a problematizat cel mai serios regulile de construcţiea literaturii din timpul totalitarismului rămâne, însă, EugenNegrici. Cele două volume, dedicate prozei şi poeziei, rămânexemplare pentru încercarea de a înţelege, dintr-o perspectivă devechi poetician, regulile care au stat la baza "literaturii românesub comunism". Noutatea concepţiei ţine, în primul rând, de un planteoretic: Negrici pleacă de la premisa că literatura din timpultotalitarismului, în mai mare măsură decât cea scrisă în altecontexte politice, e rezultatul unei colaborări, deopotrivăperverse şi terapeutice, dintre autor, cititor şi cenzură. Înplanul analizei, autorul "Expresivităţii involuntare" e primul careciteşte tehnicile de ambiguizare din roman - pătrunse în contextromânesc prin filtrul modernismului înalt şi al Nouveau Roman-uluifrancez - drept modalităţi de eschivă politică: parabola,digresiunea, fragmentarismul perspectivei sau multiplicitateavocilor pot fi în acelaşi timp tehnici de modernizare a romanuluiromânesc şi modalităţi de dialog tensionat cu realitatea politică avremii. Numai analiza atentă ar putea echivala cu o adevăratărevizuire menită să stabilească, în fiecare caz în parte, dacăaceste metode de ambiguizare sunt pretexte politice, artificiiliterare în ton cu moda, sau, dimpotrivă, indicatori organici aioperei. Când constituie aluzia politică un balast şi când e eamarcă a originalităţii? Unde e experimentalismul formal cu adevăratmotivat şi în ce texte el e o simplă replică, deja anacronică, lareferenţialitatea realist-socialistă?
Debutul Ancăi Haţiegan probează, din fericire, faptul căliteratura română sub totalitarism începe să-şi găsească criticimai specifici şi mai nuanţaţi. Afirmaţia ar putea părea paradoxalădacă ţinem cont de faptul că volumul "Cărţile omului dublu.Teatralitate şi roman în regimul comunist" se naşte la intersecţiadublei specializări a tinerei autoare. Absolventă de litere şi deteatrologie la Cluj, Anca Haţiegan s-a remarcat, până acum, prinanalize comprehensive ale unor prozatori postbelici (cuprinse învolumele colective "Cărţile supravieţuitoare" şi reluate, măcarparţial, aici), dar şi prin cronici de evenimente teatrale în"Bucureştiul cultural" şi în "Steaua". Doar că, departe de adescentra scrisul autoarei, această dublă specializare contribuiedecisiv la originalitatea concepţiei din volumul de debut.Acurateţea terminologică, absenţa digresiunilor demonstrative şi aalunecărilor de stil, calităţi neobişnuite pentru un debutant,contribuie la elaborarea unui concept extrem de interesant, carepoate servi drept cifru al înţelegerii literaturii sub comunism.Teza Ancăi Haţiegan e că "teatralitatea" specifică omului şisocietăţii moderne este amplificată în interiorul regimurilortotalitariste. Efectul Big Brother ridicat la rang de politică destat contribuie decisiv la încărcarea comportamentului uman cu o"supra-sarcină de teatralitate". Sigur că, deşi enunţată astfel,teza pare simplă, implicaţiile şi consecinţele ei sunt extrem defertile. Căci autoarea reconstruieşte, practic, întreaga istorie deidei a modernităţii din unghiul teatralităţii într-o naraţiuneteoretică atât de coerentă, încât e greu de crezut că nimeni nu s-amai gândit s-o facă înaintea ei. Anca Haţiegan reuşeşte sădemonstreze că de la dedublarea ("îndoiala") carteziană la "falsaconştiinţă" marxistă, trecând prin cele trei componente ale euluifreudian şi prin cultul artificialităţii decadentiste până laelogiul postmodern/poststructuralist al suprafeţelor, toate suntsimptomele unei obsesii a teatralizării şi a măştii. În cuvinteleautoarei, cartea reconstituie "istoria dramatică aconştiinţei omului modern".
Sigur că i s-ar fi putut reproşa bazinul semantic prea larg alteatralităţii, care se poate confunda uşor cu termeni precumîndoială, dedublare, alteritate sau înstrăinare, dacă autoarea n-ardescoperi, cu exactitate detectivistică, metafore teatrale chiar încentrul fierbinte al teoriilor moderniste. Marx descrie revoluţiaîn termenii dramelor şi a tragediilor shakespeariene, Freud esteautorul "teatrului interior" al conştiinţei, Nietzsche identificăpericolul agitatoric şi propagandistic al ideologiilor înreprezentaţiile teatrale etc. Mai cu seamă propagandatotalitarismelor de secol XX are, în substrat, o "poetică"teatrală. "De-mascarea" politică şi crearea omului nou n-ar fi fostposibile dacă artizanii regimurilor revoluţionare nu erauconştienţi de teatralitatea modernă a psihicului: "Metaforateatrală ataşată programului de reeducare sugerează o similitudineîntre crearea omului nou şi antrenamentul actorului. Proiectele de«corectare» a fiinţei umane, culminând cu marile ideologii -fascismul şi comunismul - s-au ivit pe fondul experienţeimoderniste, care a fragilizat interioritatea, probându-ilabilitatea".
Cu adevărat interesant, deşi prea scurt şi sintetic, e, însă,capitolul despre modalităţile centrale de teatralizare a epicului,în măsura în care ele pot construi un portret-robot al literaturiisub totalitarism. Dacă tehnica narativă cea mai răspândită epunerea în abis (suport perfect pentru "jocul alterităţii, alrepetiţiilor şi variaţiilor"), figura predilectă a acesteiliteraturi e personajul-reflector, martorul prin excelenţă. Atâtpentru că cei priviţi de el au tendinţa să se dedubleze teatral,după cum observă Anca Haţiegan, cât şi pentru că el se poate faceuşor colportorul unor adevăruri neacceptate oficial. Discuţiile dela începtul anilor 60 despre modalităţile romanului, avându-iprotagonişti pe Ov. S. Crohmălniceanu sau pe Silvian Iosifescu,problematizau cedarea iniţiativei narative personajelor ca pe unpotenţial pericol politic: cui mai revine responsabilitatea celorrelatate în roman dacă autorul omniscient "se ascunde" în spateleopiniilor personajelor? De reţinut, din "Cărţile omului dublu", şicele două tipuri de personaje reprezentative: pe de o parte,categoria "histrionilor afişaţi sau excentrici" (farseuri, bufoni,demoni, panglicari), de cealaltă parte, categoria "torturaţilor", acelor care trec prin necruţătoare procese de conştiinţă.
Capacitatea de a reconstrui teoretic premisele duplicităţiicomuniste e întrecută doar de finele analize dedicate unor autoripostbelici de primă mână, nu doar de la noi, ci din întregul blocest-european aflat sub influenţă sovietică. Scrierile lui AndreiPlatonov, Marin Preda, Paul Goma, Norman Manea, Tadeusz Konwicki,Eugen Uricaru, Dana Dumitriu, Milan Kundera, Christa Wolf, GabrielaAdameşteanu sau Petre Sălcudeanu devin mostre credibile deliteratură şi teatralitate în romanul postbelic. Surprinzător e săvedem că, deşi teoretizează pe aproape jumătate din volum principiide articulare a ficţiunii totalitariste, Anca Haţiegan renunţă debună voie la criteriile enunţate anterior. Faţă în faţă cuinflexiunile singulare ale operelor, "teatralitatea" se transformădin concept în unghi de evaluare menit să explice mecanismespecifice fiecărui text în parte. Dacă la Norman Maneateatralitatea ţine mai degrabă de tehnici narative şi desofisticata construcţie a personajelor ("Plicul negru" reflectă un"epic cu măşti", în care "specularitatea schizoidă" face legea), laPaul Goma, ea traduce relaţia concretă, dar foarte complexă, dintrevictima şi călăul reeducărilor de la Piteşti. În "Moromeţii",ecuaţia teatrală explică într-o manieră foarte subtilă întregulcomportament al personajului central. Căci, notează Anca Haţiegan,"Moromete are nevoie să se transpună în pielea celuilalt şi să-şiînsuşească mecanismul lui de gândire ca să înţeleagă, filtrând totceea ce vine din afară prin propria conştiinţă. Mintea sa e o scenăatotcuprinzătoare". Deşi le înglobează parţial pe toate, dedublareapermenantă nu e, la Marin Preda, nici efect pervers al istoriei,nici labilitate individuală, ci, în primul rând, încercaredisperată de transpunere în pielea celuilalt.
Rămân doar cu regretul că excelentul critic din "Cărţile omuluidublu" nu-şi pune observaţiile în slujba istoricului literarinteresat de evaluarea globală a fenomenului. Nu ştiu dacă elegitim reproşul - cartea autoarei reprezintă oricum un pasimportant în reevaluarea literaturii de sub comunism -, însă aş fifost curios din ce perspectivă scrie Anca Haţiegan despre operemajore ale disidenţei sovietice (lipsesc "Doctor Zhivago" şi"Arhipelagul Gulag") sau despre cărţile mult mai problematiceideologic ale unor autori români precum Eugen Barbu ori D.R.Popescu. Aptitudinile demonstrate în acest prim volum obligă.
*)Anca Haţiegan, "Cărţile omului dublu. Teatralitateşi roman în regimul comunist", Editura Limes, Cluj-Napoca, 368p.
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şiistoric literar, redactor al revistelor Cultura şiVatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai dinCluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. Apublicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în:Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural,Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumelecolective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; SandaCordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de laSibiu, 2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
