Cea mai teribila frustrare pe care o resimte cineva care se ocupa cu pasiune de teatru este aceea de a nu putea sa "prinda din urma" un spectacol. Fie ca acel spectacol a trait (cu mult) inainte de a se naste el, fie ca, din cine stie ce pricini, nu a apucat sa-l vada desi au fost perfect contemporani, omul caruia i se povesteste de catre altii cat de buna si de frumoasa a fost cutare opera scenica acum scoasa de pe afis nu se poate niciodata consola de pierderea ireparabila a ceva care va ramane, intr-un fel sau altul, unic.
In comparatie cu literatura, pictura, muzica, filmul, teatrul - arta a clipei - pare a vietui sub blestemul efemeritatii. Inventarea mijloacelor de fixare si conservare a imaginii si a sunetului a rezolvat doar partial problema, caci un spectacol inregistrat nu va fi nicicand, oricat de "artistic" s-ar face preluarea, mai mult decat o copie palida a intamplarii de pe scena si nu va da privitorului altceva decat o idee generala despre regie, jocul actorilor, decor si costume. Va lipsi intotdeauna contactul viu cu energia si "aerul" reprezentatiei, adica exact cu acel ceva care este nu numai specificul, dar si farmecul de neinlocuit al teatrului. Din pacate, insa, viata unui spectacol dureaza, de regula, cel mult trei-patru stagiuni; exceptiile sunt rare si, cand ele survin, duhul nevazut al teatrului pare ca se razbuna crunt: o montare careia i se prelungeste artificial, din ratiuni financiare, "termenul de valabilitate" capata infatisarea greu suportabila a unei mumii prost conservate. Un spectacol care sa se joace, neschimbat, ani in sir este un adevarat miracol. Ei bine, un astfel de miracol a adiat, vreme de trei zile (cat tine, prin traditie, un miracol - adica o minune), prin atmosfera artistica bucuresteana, venind de la fratele mai mare (Bucurestiul fiind, cum se stie, Parisul cel mic) dar avand ca sursa spiritul unui compatriot: piesa Cantareata cheala de Eugen Ionescu (sau Eugene Ionesco), in versiu-nea scenica initiala, din anul 1950, jucata neintrerupt in capitala franceza din 1957 si pana azi! Bagheta magica, manuita de Radio France Internationale, din a carui initiativa a fost organizat turneul, s-a pus in miscare cu ocazia sommet-ului francofoniei - admirabila idee.
Montarea semnata de Nicolas Bataille, care a aparut pe scena Odeonului bucurestean in chip de... Ionescu (debitand, mai exact, indicatiile auctoriale de la inceputul piesei, acele descrieri destinate cititorilor, actorilor, regizorilor si niciodata, teoretic, spectatorilor), montarea aceasta cu o longevitate, dupa stiinta mea, inca neegalata a fost creata in 1950, la Theatre des Noctambules, unde a ajuns, cu chiu-cu vai - probozita de critici si ocolita de public - la 25 de reprezentatii. Au trecut apoi sapte ani pana cand, reusind sa adune banii necesari, cei ce credeau in viitorul teatrului absurdului si al acestui exemplar literar de lux al sau s-au mutat, cu tot cu ideea spectacolului, la Theatre de la Huchette. Ca in zicatoare, schimbarea locului a insemnat schimbarea norocului: in mai 2007, Cantareata cheala de Eugen Ionescu, in regia lui Nicolas Bataille si scenografia lui Jacques No?l, va serba, dupa toate probabilitatile, semicentenarul unei existente scenice neintrerupte. Bineinteles, interpretii nu au ramas aceiasi - cu o exceptie: Simone Mozet, jucand la Bucuresti, ca si la "prima premiera" de la Noctambules, rolul Doamna Martin -, dar cei care au venit au preluat intocmai conceptul regizoral, imbogatindu-l, eventual, cu iradiatia propriei personalitati. Acest amestec de indescriptibila finete este, se poate presupune, responsabil de vitalitatea uluitoare a spectacolului. Ceea ce am vazut la Odeon nu era nici pe departe o piesa de muzeu, un exponat onorabil, dar obosit, prafuit si cu marginile zdrentuite. Era, dimpotriva, o opera de arta vie, deplina si sclipitoare, in care hazul enorm al dialogurilor fara sens dintre cele doua cupluri "englezesti" (textul se numea, initial, Anglais sans peine, aproximativ Englezeste fara efort, dupa un manual de conversatie care l-a fascinat - tocmai prin absurdul sau - pe autor) plus Camerista si Capitanul de pompieri, umorul pe care Ionescu afirma ca l-a "mostenit" de la Caragiale rasuna viguros si savuros, pus in valoare de extrema limpezime a mizanscenei. In decorul alcatuit doar din cateva panouri si doua canapele, Jacques Legre (Domnul Smith) si Marcelle-Jeanne Bretonniere (Doamna Smith), Roger Defossez (Domnul Martin) si amintita Simone Mozet, Nicole Huc (Mary) si Claude Leblond (Capitanul), fara a "performa", in aparenta, altceva decat o serie de gesturi-tip si de minime grimase, reusesc sa ofere nu (sau nu atat) o lectie de istoria teatrului, cat o lectie de teatru pur si simplu. Mai adaug doar ca aceste doua cuvinte - pur si simplu - trebuie luate nu numai ca sintagma cu functie adverbiala (ca sa ma exprim si eu ca intr-un manual), ci si ca vorbe autonome si absolut adjectivale: Cantareata cheala a aratat cui a avut ochi sa vada - si tare mi-as fi dorit ca in sala sa fie numai ochi regizorii romani din felurite generatii... - ca teatru pur inseamna teatru simplu si ca teatrul cel pur si simplu este, indiferent de varsta sa, teatru pur si simplu bun.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
