Poezia celor mai tineri poeti - s-a observat deja - transgreseaza genurile literare si vehiculeaza o doza de subiectivism ce poate avea radacini in poezia americana (Frank O'Hara, robert creeley). Ma despart insa de Adrian Schiop, prefatatorul cartii* pe care-o analizam azi, care afirma ca versurile poetei "NU sunt poezie, ci pur si simplu altceva".
Meritul acestor tineri cred ca e tocmai acela ca largesc granitele poeziei; mai exact: ne prezinta o epura a realitatii globale (launtrice, exterioare, ontologice etc.), simturile lor actionand simultan, sinestezic, holografic. Sigur ca nu reusesc asta in toate poemele, sigur ca exista si versuri mai exterioare, dar acestea, prin contrast, subliniaza clar reusitele. Un limbaj epurat de greutati expresioniste si de bizarerii suprarealiste, o transcriere a unor impulsuri, un ecou venit dinspre copilarie ori dinspre acea ascunsa zona a inefabilului care ne balanseaza pedestrele activitati cotidiene, iata mijloacele de persuasiune ale lui Gabi Eftimie. Asa se face ca descrierile cele mai anodine capata valente magice, detalii nu neaparat foarte noi ne cuceresc cu prospetimea lor, o litanie insidioasa deschide drum fanteziei si reveriei. Doar un poet autentic stie sa faca asa ceva. Doar un poet caruia i se dicteaza textul poate sa-si obiectiveze in cuvinte simtirile strict subiective. O instanta de dincolo are grija de coeziunea intrinseca a fabulatiei. Inima poetului e deschisa, simturile lui sunt vii, angoasa existentiala/ existentialista este transmisa cititorului:
"era prietenul meu cel mai bun// ii tineam mana pe capul meu in timp ce dormea/ sa simt caldura si linistea si ii povesteam/ despre pietrele pe care le ridicam cand eram copil/ sub care gaseam gandaci si taratoare/ ii spuneam despre un loc unde ploua intruna/ si unde/ atunci cand vor sa moara/ oamenii se culca pe jos cu gurile deschise/ cu fetele intoarse spre cer" (Azi nu mi-e frica de liniste). Exista chiar ecouri de song rock ori rap (aici sunt de acord cu prefatatorul) in unele texte, dar simplitatea si firescul lor nu le scot din limitele personalitatii autorului, chiar daca vidul interior, claustrarea, dementa adie din versuri care ar vrea "sa iasa ca la o maniaca" (drama queen). De fapt, aici intervine jocul "de-a altul", cel care se intinde de la Rimbaud pana la Pessoa. Caci Poetul este constitutiv un altul (inspiratia neapartinindu-i decat in clipele de gratie) si vrea sa fie un altul ca sa desprinda din experienta ludicului acele fulguratii de autentic ale fiintei innamolite in conformism. Cred ca de aici vine confuzia receptarii, chiar A. Urmanov - cazind in plasa intinsa de poeta careia ii place sa simuleze ca este un robot - spune: "am citit volumul asta si mi-am zis: uite, si masinile scriu poezie", in timp ce poeta este de fapt un ghem viu de carne si creier, e drept, uneori ultragiat ori in deruta, dar alteori de-o melancolie perfect lizibila, de-o coerenta umana si cosmica inalterabila: "fereastra e deschisa. cuiele sunt batute/ dar ochiul meu e viu/ creierul meu de antracit si durerea de cap/ si gatul/ parca se sugruma pe dinauntru/ (...) si atunci cum sa ma apropii de prietenii mei/ si cand ma intelege cineva/ de ce sunt asa de fericita/ (...) daca merg cu ochii inchisi printre masini o sa ma ghideze cineva/ daca ma las pe spate o sa ma prinda cineva" (evil cookie monster). Exista un citat inca mai clar, care da castig de cauza fetei umane vizavi de componentele electronice care-i servesc doar ca masca:
"ma ascund in spatele monitorului/ colegii mei nu vor observa nimic/ langa mine e un pahar cu apa/ cursorul palpaie / monitorul asta e gol// se vede doar fata mea".
*) gabi eftimie, ochi rosii polaroid/ acesta este un test, editura vinea, 2006, 112 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
