Cu acest voluma intram in zona romantismului melancolic, a incrancenarii ontologice, dar, intai de toate, in arealul himericului cetos (uneori moderat abstract ori alegoric), preluat din seva arcului ce-l uneste pe Botta cu Bogza, cel din Cantec de revolta, de...
Caci CK - s-a observat - e mai aproape de poetii generatiei pierdute, decat de congenerii sai si parca, dintr-o excesiva iubire, continua sa modeleze fantomele textuale ale unor Naum ori Tonegaru. Spre deosebire de acestia, lui K ii lipseste imaginea fulguranta, convingatoare prin ea insasi, care sa ofere pivotul necesar in jurul caruia sa planeze norul de cuvinte ce va distorsiona creator spectacolul prim, finalmente indenegabil. "Hiatus"-urile lui tocmai asta sunt: lipsa imaginii vizibile, lipsa ce lasa demonstratia fara sprijin liric. Chiar cand imaginea exista, e atat de mult trecuta prin retortele exacte ale denotativului, incat isi pierde inefabilul care-o facea misterioasa. Insa uneori, chiar in lipsa imaginii, catharsisul e provocat de o regie a sinceritatii, care presupune un "stigmat" primordial, si atunci poetul da poemele sale cele mai bune (amintim hiatus, pp. 20 si 21), care se dispenseaza de mestesugitul expresionism al conglomeratelor textuale si incizeaza direct, nemediat, nervul uman, sensibilitatea contemporana. Poetul a uitat tot ce-a invatat de la altii, s-a eliberat de retorici savante, si se livreaza intru totul unei marturisiri/ marturii revelatoare pentru fiinta. Fluxul ideii poetice e neintrerupt de brizbizuri stilistice, autorul limitandu-se la a conduce, incetini ori accelera ritmul rostirii nude, caci oralitatea a inlocuit pateticele digresiuni scripturale. Nimic in aceste poeme din "subtila" metamorfoza poeticeasca provenita din inteligenta, gen: "spectrul papusarului ca o sabie in asteptare deasupra capului" (poetica fumata de Botta si de alti livresti), ci imagini nete, cu veritabila reverberanta umana (gen Pessoa si alti existentialisti): "si spun asta pentru ca in spatiul care ne desparte/ sa nu mai incapa nici o masca stii bine/ ca toate diminetile lumii ne surprind in aceleasi pozitii/ cu fata la perete crestand tencuiala in cautarea/ unei usi sau ferestre" (Papusarul). Uneori suflul de sinceritate e scurt, dar pregnanta lui de efigie este maxima: "Nu m-am mai miscat de trei zile/ iar ceea ce se adauga inlauntrul meu/ devine cu timpul/ miere/ nisip/ sau flacara./ Ma desavarsesc intr-un mormant ce respira" (Poemp. 46). Totusi, poetul il prelungeste intr-o ars combinatoria oarecare, coborand in derizoriu tocmai ceea ce fusese inaltat atat de sus ("Mierea, nisipul si flacara/ sunt rand pe rand/ taur/ vultur/ si leu") si aproape pastisand astfel de exercitii briante la Lorca. In poemul Supradoza universurile se aglutineaza, elanuri se sfarama in cadente largi, abjectii, umilinte, cainte (s-a spus: dostoievskiene) vibreaza pe-un portativ sufocant, concepte si imagini violent arbitrare sclipesc in lumea "tripou sau bazar", funebrul simbolism bacovian coexista cu expresionismul crud al marelui mut german. Senzatia de compozitie meticuloasa, de fundal preparat pentru un spectacol care de-abia acum urmeaza sa se produca e coplesitoare. Uneori, in unele fragmente, spectacolul, catharsisul se si produce. Alte texte nu au percutanta, raman o fresca izbutita in sine, ca la Adrian Maniu (nume introdus de Ion Pop), dar nu mai mult. Insa cele izbutite, din acest ciclu ori din intreg volumul, propun un poet cu vocatia marturisirii (nu neaparat autobiografice) si cu aplombul unei simplitati paradoxale.
*) Claudiu Komartin, Papusarul, Editura Vinea, 2007, 102 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
