Fata cea mare a Împăratului Roşu, pe nume Semiramis, creştea din zi în zi mai frumoasă, mai mândră de ea însăşi. Înaltă, sveltă, cu ochii şi pletele negre, buze sângerii, sâni provocatori, mers semeţ. Împăratul o numise cu gândul la frumoasa Babilonului, pentru care regele construise măreţele grădini suspendate, minune a lumii. Dacă ar fi găsit meşteri capabili, i-ar fi dăruit şi el grădini asemănătoare, dar nimeni nu era în stare să refacă planurile străvechi, în cazul în care n-or fi fost vreo poveste. Împăratului Roşu nu-i rămăsese decât să lase vorbă că mâna fetei va fi numai a celui care îl va convinge pe el de virtuţi aparte.
Inima Spânului se strângea de fiecare dată când o vedea pe Semiramis, voia să-i vorbească şi constata că se bâlbâie, se face de râs, îl apuca furia şi se retrăgea cu capul plecat în râsul cristalin al prinţesei care îl întreba mereu, nu chiar nevinovat, cât o să mai tremure la apariţia ei. Când şi-a dat seama că o urmăreşte în secret, Spânul a înţeles şi că este iremediabil îndrăgostit. Mintea lui sprintenă îi spunea că nu are nicio şansă la iubirea prinţesei, nu mai era nici tânăr, nu era nici arătos, dar niciunul dintre pretendenţi nu avea, ca el, atâtea fire în mână. Cu iscusinţă, Spânul îi îndepărta pe toţi cei care ar fi avut şanse să se apropie mai mult de Semiramis. Spânul ştia că poate ajunge stăpânul prinţesei şi apoi stăpânul imperiului. Până acolo mai era drum lung şi mai avea mult până să adoarmă cu totul împotrivirea împăratului.
Se aştepta să fie chemat din nou în aceeaşi seară, ori a doua zi. Dar Împăratul Roşu se făcea că a uitat de vreo discuţie cu Spânul, în cazul în care îşi dorise vreodată una. În zilele următoare au avut loc întâlniri cu câţiva ambasadori nerăbdători să transmită scrisori din partea regatelor lor, consilii cu trimişi ai Chinei, care propunea un tratat de pace, discuţii despre împărţirea administrativă a imperiului în unităţi mai lesne de controlat, audieri ale judecătorilor care primiseră alte vrafuri de cereri de graţiere, mese lungi cu curtenii care lăudau iniţiativele împărăteşti ce vor duce la propăşirea imperiului. La toate era de faţă şi Spânul, plictisindu-se de moarte, dar Împăratul Roşu se făcea că nu-l vede. Pentru prima oară de când era în slujba lui, Spânul rămase pe gânduri. Nu acţionase cum trebuie? Nu se umilise îndestul? Nu mai era crezut? Căzuse în dizgraţie? Trebuia să se teamă?
Nu trebuia să se sperie, nimeni nu avea curajul, puterea, cunoştinţele şi abilitatea să-l înlocuiască, nimeni nu ştia ce ştia el şi nimeni n-ar fi fost în stare să facă pentru împărat ce făcuse el, dar ar fi fost o cumplită eroare să se culce pe-o ureche, ştia asta, nu te pui cu hachiţele unui bătrân care vrea să aibă toată lumea la picioare. Să se fi sfârşit vremurile în care i se cerea să cucerească lumea? Îi trecu prin cap chiar gândul că împăratul se plictisise pur şi simplu, voia o schimbare, iar toţi cei care ştiau prea mult deveneau indezirabili. Se temu că ar putea fi asasinat şi câteva nopţi dormi iepureşte, cu jungherul sub pernă şi pază la uşă, nu bău decât apă din fântână şi mâncă numai fructe crude, pretextând o indispoziţie care îi uimi pe toţi curtenii. Dimineţile avea mereu ochii scoşi de nesomn, spre satisfacţia împăratului care înţelesese ce se petrece cu el şi-l întreba invariabil dacă e bolnav ori suferă că şi-a pierdut armata. Invariabil, Spânul răspundea că nu există chin mai mare pentru un comandant de oşti. Asista la evenimentele curţii cu o neplăcere pe care o înţelegeau până şi pajii fără minte. S-ar fi retras într-o clipă într-unul din palatele militare de la porţile oraşului, unde s-ar fi simţit mai în siguranţă decât în palatul imperial, dar nu se cădea să plece fără îngăduinţa împăratului, iar pe acesta nu se cuvenea să-l întrebe dacă mai are ori nu de gând să continue discuţia începută.
Au trecut în felul acesta multe zile. Singura mângâiere a Spânului a fost când a întâlnit-o pe culoarele palatului pe fiica cea mare a Împăratului Roşu, căreia îi adusese din luptele sale un colier de smaralde cât oul de porumbel pe care îl păstra în chimir. Cu fiecare dintre pietrele colierului ar fi putut hrăni capitala un an întreg. Nimeni din jurul său şi nimeni din împărăţie nu mai văzuse asemenea bijuterie şi nimeni dintre meşterii împărăţiei n-ar fi fost în stare să încheie o asemenea lucrătură. Era convins că darul o va înmuia pe fiica împăratului, pentru că nu există femeie pe lume care să reziste unei bijuterii fără de preţ.
Lui Semiramis îi sclipiră ochii, era uimită de atâta frumuseţe şi şi-ar fi dorit să-l atârne de îndată la gât, pentru că, de mică, ursitoarele îi spuseseră că smaraldele îi aduc noroc. Dar nicio clipă n-ar fi acceptat să-i dea apă la moară Spânului pe care îl detesta mai mult cu fiecare zi în care îl vedea.
- E un colier minunat pentru însoţitoarea care mă ajută să mă îmbrac dimineţile, spuse cu răutate fiica Împăratului.
Luă colierul şi îl aşeză chiar ea la gâtul uneia dintre fetele care o urmau îndeaproape. Aceasta încremeni, cu chipul alb şi fără o vorbă.
- Mai degrabă e destinat Domniei Voastre, insistă Spânul, uşor tulburat. Pe pieptul prinţesei noastre s-ar odihni mai bine şi ar străluci mai copleşitor.
- Te îndoieşti cumva de capacitatea mea de a discerne ce e bine şi ce nu este pentru mine? întrebă furioasă prinţesa, atât de tare că se deschiseră pe rând toate uşile galeriei şi capete curioase priviră spre grupul oprit între coloane.
- Nicidecum, nicidecum! spuse repede Spânul, care se temea de ridicol şi încă şi mai mult la gândul că nici nu va ajunge la capătul galeriei şi Împăratul Roşu va şti ce s-a întâmplat şi-şi va râde de el. Mă gândeam doar că însuşi Împăratul vi l-ar fi încredinţat dumneavoastră…
- Ştii bine că tata face cum îmi este voia, îl întrerupse fata şi îşi îndemnă însoţitoarele să o urmeze, lăsându-l pe Spân uşor îndoit de la brâu, cu capul plecat, urmărindu-le cum se îndepărtează.
Spânul se consolă gândindu-se că prinţesa o alesese pe însoţitoarea care o ajuta dimineţile la îmbrăcat ca să vadă, în fiecare zi, cum deschidea ochii, minunatul colier atârnând la gâtul ei, de parcă l-ar fi purtat ea însăşi. De fiecare dată, îşi mai spuse el, prinţesa îşi va aminti de cel care i l-a dăruit şi poate se va obişnui cu gândul că şeful oştirii nu este un bărbat chiar de lepădat.
Zâmbi, ştia că se amăgeşte. Îşi îndreptă spatele şi porni să-şi întâlnească locotenenţii, în timp ce văzu că uşile galeriei abia acum se închideau una câte una. Îl apucă o furie cumplită. Toanele şi mofturile unei femeiuşti îl făcuseră să arate ridicol, pe el, cel care zdrobise regate şi trecuse prin foc şi sabie mii de oameni! O ura! Îşi jură să o pedepsească crunt într-o zi, când imperiul întreg va fi al lui. Îi ura şi pe cei care încă mai şedeau cu capetele atârnate în tocul uşilor. Spera să-i poată descăpăţâna cu uşurinţă într-o bună zi. Strigă, pe neaşteptate, că se cutremurară zidurile:- - - Uşile!
Toate se închiseră ca la un semnal.
Dar nu mai ajunse să-şi vadă locotenenţii. În spatele său lipăiau repede paşii piticului împăratului şi glasul lui piţigăiat îl opri din drum:
- Măria Sa, Împăratul Roşu, binevoieşte să vă vadă, Înălţimea Voastră, spuse piticul linguşitor.
Spânul nu detesta pe cineva mai mult în întreaga împărăţie. Piticul era, în tagma lui, singurul cocoşat, urât şi slinos, perfid şi intrigant, cu o limbă mieroasă încărcată mereu de venin. El însuşi îl culesese de prin pustiurile Persiei, nici nu mai ţinea minte când, dintre ruinele unui oraş făcut una cu pământul de un cutremur cumplit şi în care singurele vieţuitoare rămăseseră haitele de câini care scormoneau după leşuri şi o mână de copii înspăimântaţi şi înveliţi în zdrenţe, ajunşi azi soldaţi nemiloşi ai Impărăţiei Roşii. Ceruse soldaţilor să-l hrănească pe pitic laolaltă cu copiii în zdrenţe, îl numi Oxyart, nepăsător la protestele lui că are deja un nume. Nu-i spusese niciodată că fusese numele unui nobil de prin partea locului, care îşi căsătorise fiica cu marele Alexandru. Îl obligă să-l însoţească o vreme pretutindeni, uluit că nicio clipă nu vede vreo urmă de recunoştinţă pe chipul său. Era convins că piticul ar fi fost capabil să-i strecoare mătrăgună în mâncăruri cu cea mai mare seninătate. Avea cea mai spurcată gură dintre toate fiinţele pe care le întâlnise, ştia înjurături în câteva limbi, pe care le spunea pe nerăsuflate, cu patimă, şi părea neîntrecut în cântece fără perdea, cu care îşi distra şi îşi adormea tovarăşii de drum sau de petrecere, înainte să-i buzunărească de bunuri mărunte ce dispăreau în nădragii lui cu buzunare până la călcâie. Îl prezentase împăratului care îl folosea ca bufon, dar şi ca mesager al veştilor rele şi acum piticul îl uitase şi îi era recunoscător până la moarte doar împăratului. Piticul mai avea un dar de temut: era un cunoscător neîntrecut al tuturor otrăvurilor de pe lume, ba şi inventator al altora noi şi capabil să se deghizeze în orice, chiar şi într-o frumoasă pitică.
Îl urmă pe pitic în faţa Împăratului Roşu, care părea încântat de ceva şi care, de cum îl văzu, îşi continuă reproşurile pentru pierderea luptelor de la gurile Dunării, de parcă ar fi întrerupt discuţia cu câteva clipe mai devreme. Spânul îşi ţinu cumpătul.
- Pedepseşte-mă, Măria Ta! spuse el repede. Ia-mi onorurile, fă-mă simplu soldat, trimite-mă să liniştesc hoardele pustiei, cere-mi să aduc comorile de preţ din Cipangu, osândeşte-mă cum vrei!
- Asta ar trebui să fac!
Spânul înţelese că împăratul nu-l va demite niciodată şi că începe să câştige teren.
- Osândeşte-mă cum vrei, numai crede că slujitorul tău a fost cât pe ce să-şi dea viaţa pentru sporirea împărăţiei!
- Când îţi refaci armata?
- Dă-mi două luni, Măria Ta, nici atâta! Va fi o oaste şi mai de ispravă. Dar am un plan şi mai bun.
Împăratul Roşu ciuli urechea, vorbele slujitorului său deveneau interesante. De fiecare dată când Spânul îi vorbise de vreun plan, urmaseră cuceriri noi, cu minunate prăzi adunate în cămările palatului.
- Spune!
- După ce refac armata, lasă-mă să plec de unul singur în împăraţia de la Miază-Zi. Voi încerca să ajung la curte, să intru pe sub pielea vreunui vizir, să-l ucid pe Împăratul Verde şi pe urmă să deschid porţile armatelor noastre care vor aştepta semnalul. Nu ştiu cum am să fac, dar acesta este gândul.
- Cam îndrăzneţ gând, spuse Împăratul Roşu. Crezi că duşmanul meu de moarte nu se aşteaptă să trimit vreun spion isteţ să-i ia viaţa?
- Tocmai, se aşteaptă şi, cum ştie că şi noi ştim asta, nu va crede că vom avea atâta cutezanţă. Lasă-mă să încerc, Măria Ta, dacă pierd, mă vor ucide şi nu vor şti că iţele duc la tine, dacă reuşesc, imperiul Măriei Tale va spori şi va fi imens, dar lasă-mi mie partea de miazăzi s-o conduc, dacă nu vei fi mulţumit, mă dai jos. Mai rău, mă arunci în temniţă.
- Şi o să mi-o ceri şi pe Semiramis?
- N-o să cutez să mă gândesc prea mult la atâta fericire, dar aşa ar fi firesc, Măria Ta, ca întregul imperiu să fie într-o singură mână, care să fie şi sânge din sângele tău, atunci când Măria Ta nu va mai fi, dea Domnul ca momentul acela să se întâmple mult după ce nu voi mai fi nici eu pe această lume…
- Ştii să vorbeşti, spuse Împăratul Roşu gânditor. Îmi place ce spui, dar nu te pot lăsa singur. O să te însoţească piticul meu, aşa o să faceţi o pereche mai credibilă.
Spânul se gândi o clipă să protesteze. Dar nu voia să-l supere pe împărat, nici să şi-l facă duşman pe piticul care, până la urmă, poate i-ar fi fost folositor.
Fragment din romanul Relatare despre Harap Alb de Stelian Ţurlea, în curs de apariţie la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Dinu Lazăr
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
