Asa cum am mai observat, spectacolele cu un singur actor - numite, in limbaj international, one-(wo)man-show - au inceput sa capete tot mai multa pondere in repertoriul teatrelor. Motivele sunt diverse, dar numitorul lor comun este comoditatea: e comod sa ai o montare necesitand decor putin (uneori, deloc), e comod sa dispui de o "plomba" care sa inlocuiasca la nevoie un titlu suspendat, e comod, la o adica, sa te certi (ca director) cu un singur artist. In ceea ce-i priveste pe actorii care se aventureaza in acest gen de spectacole, lucrurile stau putin diferit.
Si anume, comoditatea intra in discutie doar intrucat, neavand parteneri de care sa depinda, "subiectul" isi poate gestiona dupa plac timpii de repetitie, programul reprezentatiilor si alte angarale administrative; sub raport artistic, poate de asemenea, in varianta ideala, sa opteze pentru stilul cel mai convenabil vointelor si putintelor personale - desigur, cu conditia sa si le cunoasca bine. Altminteri, numai despre comoditate nu este vorba: singur in scena, actorul trebuie sa se bizuie exclusiv pe fortele proprii pentru a-i tine pe spectatori atenti si interesati, trebuie sa gaseasca fara ajutor solutii in situatiile de urgenta (o "balba", un lapsus, un accident scenic), trebuie, in fine, sa-si asume integral raspunderea in caz de esec, chiar daca a avut in spate un concept regizoral caruia i s-a pliat. Caci publicul percepe astfel de spectacole, tocmai, ca opera a unui unic creator: actorul care i se infatiseaza, singur, pe scena. Factorul risc, inerent oricum acestei meserii sublime si ingrate, pretinde, in one-(wo)man-show-uri, sa fie ridicat la cub.
Si totusi, cum ziceam, din ce in ce mai multi actori au curajul sa si-l asume la persoana I... perfect singular. Cea mai recenta premiera produsa de Teatrul "Nottara" se numeste Nemuritorul si este un one-man-show avandu-l ca protagonist pe Stefan Radof. Textul de la care porneste (Deus ex machina) il are ca autor pe Gheorghe Sasarman, colaborator al Ziarului de Duminica si coleg de pagina cu subsemnata. Arhitect ca formatie, emigrat in Germania la inceputul anilor 1980, Gheorghe Sasarman scrie eseuri admirabile prin viziune si deschidere umanista, nu mai putin prin eleganta a expresiei - calitati ce se regasesc si in piesa. Numai ca dramaturgia (gen mai dificil chiar, se spune, decat poezia) cere, pentru a rezista probei de foc a scenei, nu doar idee generoasa, ci si confruntare a principiilor materializate in caractere, actiune si personaje puternice - elemente cu care autorul ramane, deocamdata, dator, desi subiectul piesei (cearta intre diavol si inger pentru sufletul unui muritor ce se doreste... nemuritor) contine unele premise posibile. E drept, nici regizoarea (actrita "la baza") Brigitte Drodtloff, si ea originara din Romania si stabilita in Germania, nu a adaptat prea inspirat textul "mutand" pe film personajele suprareale, care, jucate modest de doi tineri actori germani (dublati, pentru ocazie, de Alexandru Jitea si Raluca Gheorghiu), complica spectacolul in chip nefericit. In aceste conditii, Stefan Radof trebuie sa lupte nu doar cu propria partitura, destul de monotona, ci si cu partenerii virtuali - si numai cine nu stie ce inseamna sa te afli in dialog "pe viu" cu o inregistrare poate ramane insensibil la efortul iesit din comun al actorului. Efort incununat, altminteri, de succes, pentru ca Stefan Radof are naturaletea, caldura si (auto)ironia care-i permit eroului sau sa treaca rampa catre simpatia publicului.
Ca o confirmare a popularitatii pe care a capatat-o specia one-man-show-ului, Festivalul National de Teatru (aflat inca in desfasurare in momentul scrierii acestor randuri) a inclus si un "modul" dedicat fenomenului. Printre titlurile participante s-a numarat si Amalia respira adanc de Alina Nelega, in interpretarea Monicai Ristea-Horga. Produsa de Teatrul Ariel din Targu-Mures, monodrama acestei autoare ce devine o voce tot mai interesanta in concertul dramaturgic national pune in pagina confesiunea unei femei a carei viata s-a desfasurat mereu "sub vremi", de la copilaria apasata de originea burgheza si de "dictatura proletariatului" pana la maturitatea tarzie hartuita de tranzitia spre capitalismul nostru "original". In regia discreta a lui Gavril Cadariu, Monica Ristea-Horga desfasoara un veritabil recital actoricesc, izbutind nu doar sa convinga de bogata gama de instrumente profesionale pe care le stapaneste, ci si sa netezeasca unele asperitati de structura ale textului - de pilda, rezolvand in cheia infantilismului jucaus o anumita bizarerie mintala a eroinei (care, daca e ticnita, ramane, sub aspectul reprezentativitatii, nesemnificativa).
Si tot un one-man-show a prezentat (in "modulul" oaspetilor straini ai FNT) si Patrice Chereau, cunoscut regizor de teatru si film (Regina Margot, cu Isabelle Adjani, de exemplu) si actor francez. Un show mai special, de-altminteri, adica un... spectacol-lectura. Intitulat La Legende du Grand Inquisiteur (Legenda Marelui Inchizitor), textul reda de fapt un fragment masiv din romanul Fratii Karamazov de F. M. Dostoievski, si anume "monologul" in care Ivan il provoaca pe Aliosa sa accepte prezenta dominatoare a Raului in raport cu Binele intruchipat de dumnezeire. Desigur, era bine ca si cei care au umplut, initial, sala Teatrului "Bulandra" sa fi stiut ce au venit sa vada; nu ar fi fost dezamagiti, atunci, de lectura epurata, infaptuita cu minimum de "efecte" de catre Chereau, care a urmarit sa puna in valoare ideea textului, nu abilitatile personale de interpret - si de vedeta. Ceea ce nu este, in fond, decat un alt mod de a te arata singur pe scena. Cu aceleasi riscuri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
