Odată ce ultima oră se incheie,Rezso Halle işi strânse cărţile, le aranjă in taşca de piele, işiindesă chipiul de şcolar pe cap şi se ingrămădi pe culoarul deieşire. Abia aştepta să ajungă in parcul de vizavi, să-şi aprindă oţigară şi, dacă se adună destui, să incingă o partidă de footballpe iarbă. Asta era plăcerea lor, să lovească mingea de colo-colo pepajiştea amenajată cândva de un comandant al cetăţii Timişoara,generalul Scudier, al cărui bust trona in mijlocul parcului. Deacolo s-a uitat generalul la lume până la Unirea cu Regatul Român,când revoluţionarii l-au dat jos de pe soclu şi au pus in loc unceas public bun de speriat copiii acasă. Faptul că pe loculparcului fusese inainte de amenajarea lui vechiul cimitir alcetăţii nu inspăimânta decât bătrânele slabe de inger. Cei aproapezece mii de morţi fuseseră luaţi respectuos la lopată, adunaţi insaci de cartofi şi conduşi, cu un lung convoi de căruţe, in parteacealaltă a oraşului, in cimitirul de pe Calea Aradului. In timp vorajunge să-şi mute aici patul somnului de veci tot soiul derăposaţi, intre care şi o amantă a lui Beethoven, soţie a unui altcomandant al cetăţii de pe Bega, depusă iniţial in criptamânăstirii franciscane.
Deocamdată, insă, mustăciosulgeneral Scudier, turnat in bronz, sta pe piedestalul lui şi-iaştepta pe băieţii de la gimnaziul călugărilor piaristi să apară cumingea. Rezső Halle dădu să iasă pe poarta şcolii când din urmă ilajunse o voce. Se opri şi se intoarse. In capătul scărilor il văzupe profesorul de matematică făcându-i un semn larg cu mâinile. Seintâlniră in hol.
- Domnişorule Rudolf! Imi parebine că te-am mai prins! zâmbi bătrânul dascăl, cu chelia luistrălucitoare ca un astru, compensată de barba stufoasă şi indelungcănită.
- Bună ziua, domnule profesor!se inclină Rezső.
- Domnişorule Rudolf, te ştiubăiat priceput şi de aceea m-am gândit să te rog ceva. Dacă poţi şiai timp.
- Sigur că da! uită de ţigară şide football viitorul contabil.
- Ştii... ce mai... s-a ars unbec!
- Un bec...
- Da, e o situaţieneplăcută.
- Neplăcută, da,inţeleg.
- Şi, tocmai acum, instalatorulnostru bun la toate a trebuit să plece acasă, că i-a născutnevasta.
- Asta-i desigur foarte binepentru domnul Imre!
- Bine, da. Şi a lăsat cheile dela magazie in cancelarie. Le-am ridicat eu şi, dacă eşti aşaamabil, vino cu mine să luăm... să rezolvăm cu...
- Nicio problemă,haideţi!
Coborâră scările spre beci,cotiră pe nişte coridoare intortocheate şi obscure şi ajunseră lauşa magaziei. Profesorul deschise şi făcu lumină apoi cotrobăiprintr-un dulap metalic de unde scoase un bec. Il privi cu ochicercetător, ca pe un ou proaspăt şi decise că e bun. Rezső işitrecu braţul prin scara de lemn, şi-o aşeză in cumpănire pe umăr şiieşi. Profesorul inchise comutatorul, invârti cheia in uşă,verifică şi porni pe hol, cu elevul după el. Işi făcu in sinea luio scurtă recapitulaţie a zilei şi constată, mulţumit, că totul adecurs conform aşteptărilor. Planurile de lecţie, pe care leintocmise cu mai bine de treizeci de ani inainte, pe când numai ceintrase tânăr profesor, şi de atunci le respectase intocmai, fărămari modificări, fuseseră şi acum urmate punct cu punct. Iar acesteplanuri de lecţie se inscriau desigur in planurile maicuprinzătoare ale zilei. Aceleaşi şi ele de trei decenii şi bifatecu un elan mereu nou, de maşinărie robustă, bine unsă. E adevăratcă mulţi şuşoteau, chiar şi in prezenţa lui, ce neruşinaţi!, cămecanismul acesta de orologiu se oprise brusc, ca izbit de un zid,la moartea soţiei şi, dacă totuşi repornise după un timp, rotiţelenu-şi mai găsiseră ritmul, dar ce, parcă avea el carne de stat să-iasculte? Când erau atâtea de făcut? Cum, de exemplu, şi acum! sunăprofesorul de două ori la uşă. Fata in casă deschise geamlâcul şiprivi afară. Odată cu asta ţâşni in casa scărilor şi un damf aromatde supă de găină cu knudli. Bătrânul dascăl făcu ochii mari demulţumire şi se indesă peste prag. Uşa se inchise cu zgomot greu.Elevul sprijini scara de podea şi se rezemă de balustradă. Pringeamul lăsat crăpat auzi vocea servitoarei:
- Şi băiatul deafară?
- Ce băiat? foşni haina agăţatăin cuier.
- Cel cu scara.
Uşa se deschise cu o mişcarerapidă.
- Domnişorule Rudolf, dar ce maifaci tu aici?
- Păi... becul! ridică elevuldin umeri.
- Aha... becul, desigur... sescărpină bătrânul in barbă.
- Spuneaţi că trebuie schimbatunul.
- Ei, da, sigur! Şi ce, nul-am... se uimi profesorul şi aruncă un ochi in antreu. Beculaştepta acolo, pe gheridon, unde-l lăsase când dezbrăcase paltonul.Mda, se pare că nu... Eh, să lăsăm asta acum. Hai inăuntru cuscara, pune-o intr-un colţ şi vino să şedem la masă.
Elev şi dascăl se aşezară faţăin faţă şi in curând supa cu cercuri mari de grăsime licăreagalbenă in farfurii, cu insuliţele albe şi pufoase ale găluşteloralcătuind două arhipelaguri incă necartografiate.
- Poftă bună! apucă profesorullingura de coadă.
- Mahlzeit! ură băiatul aruncândo ploaie măruntă de frunze proaspete de mărar in peisajulfarfuriei.
- Nu te-am intrebat dacă doreştiun schnaps inainte, probabil nu obişnuieşti. Incă.
- Mulţumesc, nu doresc! zâmbitânărul abţinându-se.
Apoi se lăsă tăcerea, intreruptădoar de clinchetul lingurilor de argint scufundate in supă,ciocnite uşor de marginea porţelanului pentru a scurge oricesurplus ce ar fi putut ajunge pe faţa de masă şi duse in cele dinurmă la gură.
Rudolf Halle urmări uimit ritmuluniform al profesorului de matematică, coatele lipite perfect decorp, mâna ce descria cu lingura acelaşi triunghi de fiecare dată,intre buze, supă, marginea farfuriei şi iarăşi buzele care sorbeautotul fără zgomot şi aproape fără plăcere. Elevul rămase cu lingurala gură, captivat de cel ce performa in faţa lui cu chipul aplecatin farfurie ca intr-o rugăciune din care ochii nu se ridicăniciodată, doar mâna bate nişte mătănii, prea exacte pentru a lebănui curentate de vreun fior divin. Bătrânul era atât deconcentrat la ritualul domestic al prânzitului incât devenea autistla realitatea din jur. Rezső se hotări să ducă şi el la bun sfârşitprimul act al mesei. Urmară al doilea şi al treilea, in aceeaşiatmosferă de banchet tăcut şi suficient al inţelepţilor. Faţadascălului se mai destinse când işi scoase şervetul nepătat de lagât.
- Să ne fie de bine! rostibătrânul inghiţindu-şi un râgâit.
- Mulţumesc pentru masă! işiretrase şi Rezső pătratul de pânză din gulerulcămăşii.
- A! Şi cu becul acela... Am săte rog să-i spui domnului Imre mâine dimineaţă să treacă pe la minesă ia şi scara. Te ocupi tu de asta, bine?
- Desigur, domnule profesor! Nuvă faceţi griji!
- Bine atunci!
Dascălul se ridică greoi de lamasă, strânse mâna elevului in semn de rămas bun şi trase intr-oparte perdeaua geamului din salon. Privi afară, de la inălţimeacamerei, turlele oraşului. Le numără incă o dată in gând. Nu-iieşea una. Reluă numărătoarea, de data asta ajutându-se şi de undeget cu care le punctă pe sticla geamului. Da, una lipsea. Incă odată. Două la Dom, două la biserica sârbească, una lamizericordieni. Şi intre ele parcă mai era una. Exact, cea de lafranciscani. Unde era? Nu mai era. Demolaseră mânăstirea in urmă cuşapte ani. La un an după moartea Tereziei. Uitase. Uitase şi deasta şi de bec şi de mai ce? Se intoarse in loc. Elevul nu semişcase de la masă. Il privea lung, in tăcere.
- Ei, hai, du-te şi tu acasă, orfi ingrijoraţi ai tăi.
Băiatul se sculă şi se indreptăspre cuier. Se imbrăcă repede şi ieşi.
- Să-ţi aduci aminte să spuidomnului Imre de bec! ridică vocea dascălul cu mâna pâlnie lagură.
- Da, da! confirmă elevul de petrepte.
Bătrânul se intoarse spre geam,il deschise şi se aruncă in aerul zilei.
Băiatul ieşi in stradă şi văzu oroată de oameni căscând ochii şi vociferând in faţa casei. Trecu pelângă ea şi grăbi paşii spre tramvai. Elevilor nu le era permis săia parte la adunări publice fără acceptul profesorilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
