Mi se deschide uşa din spate şi ajung, depus ca de mâna unuichelner stilat, pe o banchetă din piele.
Geamurile sunt fumurii. Aerul condiţionat pornit. Mă simt cain interiorul unei boabe uriaşe de strugure negru.
Ochii mi se obişnuiesc iute cu lumina scăzută şi il descopărla un metru şi jumătate distanţă de mine, pe aceeaşi banchetă dinspate, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, sub infăţişarea unui bărbatmititel, cu pielea feţei lăsată, cu pielea gâtului atârnând.Imbrăcat intr-un costum gri, de vară, uşor. Având vârfurilepantofilor negri strălucitoare. Şi purtând pe cap nu o pălărie subale cărei boruri faţa să-i rămână ascunsă, aşa cum preziseseMadian, ci o şapcă muncitorească, tot gri, potrivită pentruvizitele de lucru.
Şeful Statului şade cu mâinile in poală, aşa cum şade un ţăranbătrân pe banca din faţa portiţei şi se uită calm, adâncit ingânduri, nu la mine, ci la ambasada arabă, la circa de Miliţie, lacasa Dinu Lipatti, la clădirile care se inşiră pe partea opusă abulevardului Ana Ipătescu.
- Eşti comunist? mă intreabă după un minut tovarăşul NicolaeCeauşescu, tot fără a-şi intoarce privirile către mine.
- Nu...
- Eşti utecist?
- Ba da... Adică nu ştiu. Nu ştiu precis până la ce vârstăpoţi să rămâi utecist.
- Cred că-s mai repede eu utecist decât el, se aude o vocevoioasă şi amabilă de pe bancheta din faţă. Dar câţi ani ai?
- 27 de ani, zic.
- Păi, cum să mai fii?! Ai scăpat de mult... Auzi, Nicky, cănu mai e utecist.
- Eu sunt un bărbat in vârstă. Tu eşti un om tânăr, imi spunetot după o lungă tăcere şi tot fără să se uite la mine SecretarulGeneral al Partidului.
- ...
- Eu am o groază de putere. Tu n-ai putere deloc.
- ...
- Şi, totuşi, eu nu mi-am folosit niciodată puterea impotrivata. Dimpotrivă, in câteva rânduri, te-am ajutat, da, te-am ajutat,fără să te las s-o ştii.
- ...
- Nu mă cunoşti personal. E prima dată când ne intâlnim, nu-iaşa?
- ...
- Şi, totuşi, tu mă injuri... De ce mă injuri?
Sunt complet mut.
Ochii lui căprui, de Secretar General, sfredelesc ochii meiverzi, de student, pe cale de a-şi pierde această calitate, de omliber.
- Vă injură aşa, birjăreşte, de mamă? se aude din nou voceavoioasă de pe bancheta din faţă. Ori vă injură in sensul că văcritică, tocmai când n-aveţi chef să fiţi criticat?
- Şi, şi. Şi de mama, care nu i-a făcut, de asemenea, nimic.Dar mă şi critică, hodoronc-tronc, aiurea in tramvai.
- Poate are vreo indreptăţire aşa, divină. Ceva mult pestematerialismul dumneavoastră dialectic. Poate e vreun filozof, vreunmuzician, vreun poet.
- Tocmai asta-i problema. El pretinde c-ar fi. cică marescriitor. Poet. Dar uite cum scrie.
Şi Preşedintele României scoate din buzunarul de la piept opereche micuţă de ochelari, cu ramă de argint, cu care nu s-aafişat niciodată in public şi citeşte la intâmplare dintr-un teancsubţire de poeme scrise de mine, snop de foi care habar n-am deunde au apărut.
"Cum să nu ştii?
Eşti mai frumoasă cu două degete decât oricefemeie
Mai fierbinte mai adâncă mai tandră
Decât oricare altă femeie din lume
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate
Dacă sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle
Date ţie de Dumnezeu
Din zilele in care Dumnezeu făcea carne"
- Asta-i mişto! recunoaşte cu sportivitate cel de pe banchetadin faţă.
- Zău? spune Secretarul General al Partidului şi mută treidintre foile din faţă la spatele teancului, pentru a alege un altfragment.
Oricât de cutremurat aş fi că sunt recitat de vocea cea maicunoscută a Republicii, nu mă pot impiedica să mă intreb cine esubordonatul care vorbeşte atât de familiar şi oarecum lipsit derespect cu Preşedintele României.
Mă aplec puţin inainte şi privesc peste cele două spătare dinfaţă.
Pe scaunul şoferului şade şoferul. Pe scaunul din dreaptaşoferului, ridicat pe labele din faţă, şade o mândreţe de câinelabrador.
Nu par genul de tipi care i-ar arde o palmă pe spate şi cares-ar intinde la glume cu Comandantul Suprem. (…)
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu işi intoarce privirea către geamulportierei din stânga şi apasă cu pupilele afişul expus intr-unadintre vitrinele sudate pe gardul metalic al Ambasadei, din carezâmbeşte prietenul său, Preşedintele Siriei, Hafez Al-Assad.
Apoi se răsuceşte lent către oaspetele său.
- Şi d-aia mă injuri tu pe mine?
- Nu vă injur.
Secretarul General al Partidului dă drumul poemelor mele,intre noi, pe banchetă, pescuieşte o telecomandă cu o formăciudată, rotundă, dar inainte de a apuca să-i apese vreunul dintrebutoane, o labă cenuşie de labrador impinge consola, pe care epotrivită o casetă audio şi caseta dispare in interiorul combineimuzicale de pe bordul limuzinei.
Ascultăm doar câteva minute.
In prima dintre inregistrări, captată probabil in restaurantul"Carul cu bere", in timp ce prietenul meu Mişa il injură torenţialpe Nicolae Ceauşescu, il injur şi eu, birjăreşte, de două ori, peSecretarul General, deşi nu imi stă in obişnuinţă să injur. Dar ofac doar pentru a-i ridica moralul, după o zi infernală, lui Mişaşi pentru a nu se alerta că aş putea să-l denunţ.
Cea de-a doua inregistrare e o convorbire telefonică,nocturnă, purtată probabil de-a lungul a mai multe ore cuCristi.
Inregistrarea aceasta e mai gravă.
Deşi, in majoritatea timpului, nu facem decât să ne citim unulaltuia ultimele variante ale unor poeme şi să ne dăm sfaturi.
Deşi ne referim formal politicos la Geniul Carpaţilor.
Fiecare inflexiune a glasurilor noastre e o capodoperă debatjocură impotriva numitului Geniu. A extazului că noi scriem şică el nu. Şi a amărăciunii că ne e strict interzis să publicăm, fiedoar şi in vreo revistă studenţească.
Mi se pare că disting cum stofa costumului SecretaruluiGeneral se bombează şi pocneşte, impinsă de bobiţele de urticariecare-i răsar pretutindeni pe corp, in timp ce ascultă infuriataceastă casetă.
După douăzeci de minute, nu mai rezistă, apasă butonul adecvatşi expulzează caseta.
Probabil că până acum am fost doar palid de groază. Acum simtcă mă innegresc.
- Poate nu era vocea mea, zic prosteşte.
- Nu era vocea ta?
- Ba da.
Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului işi adună palmele in poală, unain alta, cu degetele chircite şi indreptate in sus. Seamănă şi nuseamănă cu nişte gheare. Nu ele par ameninţătoare.
O fi una dintre posturile favorite de meditaţie.
- Cum să te public eu pe tine? spune el, ca şi cum ar vorbidoar cu el.
- ...
- Limbajul comandă gândirii... Viaţa omului e oricum tristă şiatroce pe Pământ. De ce s-o facem şi mai atroce publicând poemeletale?
- Nick. Nicky, cavalereşte e să-i dăm o şansă. Din intreagalui operă nu am examinat decât un colţişor. Cine ştie cu ceminunăţii vine din celelalte părţi şi le stinge pe asteamizerabile.
- Crezi tu?
- Poate nu te injură degeaba. Pare un băiat serios. Poate teinjură pe drept.
- Să te faci tu aşa, Spiridoane? işi incârligă, cu un umorneaşteptat, Şeful Statului degetul arătător drept. (Şi, apoi,adresându-mi-se: Nu mai ai cum scăpa. Ii eşti, de acum, datorvândut lui Spiridon.)
Preşedintele zâmbeşte propriilor gânduri, vâră mâna inbuzunarul lateral drept al sacoului şi imi inmânează un plic.
- Uite, tovarăşe Bănulescu, cum rezolvăm mica noastrăcontroversă...
- ...
- Ai aici un document care-ţi permite ca, in următoareletreizeci şi una de zile, să publici, la absolut orice editură dinRomânia, o carte intrutotul cum iţi visezi tu.
- ...
- Nici o cenzură nu-şi va vâri nasul in treburile tale. Nu-ţiva fi modificată nici o virgulă. Tirajul ţi-l stabileşti singur:intre 4.000 şi 40.000 de exemplare... De acord?
- ...
- Orice dorinţă a ta va fi lege. Orice capriciu iţi va fiindeplinit. Dacă intâmpini cea mai mică dificultate, mă cauţi aici,la numărul ăsta (Şi Secretarul General al Partidului subliniază, cuunghia, un număr de telefon cu şase cifre de pe cartea de vizităsimplă pe care mi-o intinde.)
- ...
- Dar...
- ...
- Dar... dacă, la sfârşitul celor treizeci şi una de zile, nupublici o carte care să ne lase pe toţi cu gura căscată... Atuncivoi fi nevoit să-ţi rup gura eu...
- Te scoatem din evidenţa populaţiei... Mă, ăsta e nebun, imişopteşte, ca pe o taină, glasul din faţă. Te beleşte, işi coase unportmoneu din pielea ta şi-şi ţine inăuntru supozitoarele, dacă seva dovedi că l-ai injurat de pomană.
Va urma
Volum in curs de aparitie la Editura CarteaRomaneasca
Daniel Bănulescu (foto: Claudiu Isopescul): s-a născutla 31 august 1960, in Bucureşti. A urmat studii de inginerie dar alucrat doar ca jurnalist şi scriitor.
A fost un membru activ al cenaclului Universitas,condus de criticul Mircea Martin.
Debutează cu un volum de versuri, Te voi iubi pân' lasfârşitul patului, publicat in 1993, urmat de un roman, Tepup in fund, Conducător Iubit!, publicat in 1994. In anul 2000,ii apare o carte de balade, Baladele lui Daniel Bănulescu,romanul Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti (Premiul pentruProză "Ion Creangă" al Academiei Române, Premiul AsociaţieiScriitorilor Bucureşti)şi antologia de poezie Republica FederalăDaniel Bănulescu. In anul 2002, publică volumul de versuriDaniel al rugăciunii. In anul 2008, Editura CarteaRomânească deschide seria romanelor lui Daniel Bănulescu despre"subteranele" comuniste ale anilor '80, cu al treilea "membru alclanului de romane AM VĂZUT, LUCRÂND, DEGETULLUIDUMNEZEU! ", Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Inanul 2009, publică volumul de versuri Was schön ist und demDaniel gefällt ( Ce-i frumos şi lui Daniel ii place), tradus inlimba germană de Ernest Wichner, Akademie Schloss Solitude,Stuttgart.
A fost tradus in limbile engleză, franceză, slovenă, germană,sârbă.
In romanul Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, incartea mea, parodicul, grotescul, ascuţita receptivitate faţăde absurdul cotidian se amestecă, intr-o formulă fericită, culivrescul şi cu o abil instrumentată intertextualitate, dar şi cuingredientele unui gen de realism "dur", frapant, chiar violent pealocuri. Naraţiunea are suspans, dialogurile sint nu doarverosimile, dar şi savuroase. Găsim, in romanul de faţă, deopotrivăun Bucureşti fabulos, tenebros ca in romanele de mistere alesecolului al XIX-lea, un oraş al comploturilor − politice dar şimetafizice −, şi un Bucureşti pestriţ, desenat in culori realiste.Bucureştiul lui Daniel Bănulescu este totodată Bucureştiulmitingurilor, al convoaielor oficiale de pe Calea Victoriei, aldiscursurilor de la tribună, al spionilor, al securiştiloratotputernici. Dar, mai ales, este Bucureştiul unde evoluează unpersonaj de excepţie: Nicolae Ceauşescu, antierou sinistru şicomic, ridicol şi mefistofelic, pe care un ins de asemenearemarcabil, Iarba Fiarelor (hoţul adolescent, spaima oraşului şimodelul tuturor spărgătorilor bucureşteni) plănuieşte să-lucidă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
