ROMAN SERIAL/ Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, in cartea mea (II)

19 nov 2009 Autor: Daniel Banulescu

ROMAN SERIAL/ Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, in cartea mea (II)
De şaizeci de ani incoace, Nicolae Ceauşescu nu clinteşte nici măcar un bob de orez dimineaţa, inainte de a-şi lua micul dejun cu Duhul.
Il are de mic. Se cunosc de când purtau pantaloni scurţi. Rar o prietenie mai profundă decât aceasta.
Totul a inceput in iarna anului 1925, când, pe un ger năprasnic, şeful clanului, Andruţa Ceauşescu, forţat să plece in explorare pentru a fura nişte lemne, dăduse in pădure peste un pui de duh.
Săltase puiul in cârcă. Mormăise un:
- Dă-i in p… mă-sii de-acuma pe ceilalţi, care n-au pui de duh.
Incărcă şi o legătură de lemne. Intors acasă, răsturnă in mijlocul odăii dubla povară. Şi, coborând in pivniţă pentru a se cinsti cu o ţuică din prune şi din cuie, işi azvârli familia in cea mai neagră dilemă.
"Ce-o fi cu dihania asta, care ba se vede, ba nu se vede. O fi vreo friptură de scamatorie, de la Craiova, pe care cel mai bine e s-o haleşti din prima, ca să nu ţi-o fure altul", socotise familia in mintea aceea neclară a ei.
Spiritul ăla mic, bandit. Când simţi că puradeii, insoţiţi de mămică, se apropiaseră indeajuns de mult, sări pe picioarele de dinapoi şi ii impuse cu ochii lui de uliu bolnăvicios:
- Ce e, bă, cu voi? V-aţi săturat să vă roadeţi unghiile şi vreţi şi să pupaţi in fund nişte duhuri?
Puiul de duh făcu o vrajă şi ii vâri pe toţi intr-o sticlă de vişinată.
Intenţia lui era să-l impingă pe Andruţa Ceauşescu, atunci când se va reintoarce din beci, să-şi bea nu numai minţile, dar şi familia.
Toată intâmplarea fu văzută din afara casei, prin geam, de Nicolae, băiatul in vârstă de şapte ani al familiei.
Măruntul Nicolae işi pregăti atacul.
Peste un minut, intră in odaie, inarmat cu o nuia fermecată de alun şi cu o tavă metalică.
Lupta, pe viaţă şi pe moarte, incepu.
Cu nuiaua Nicolae incerca să-l croiască pe puiul de duh peste pântece - acolo unde ştie oricine că duhurile sunt mai vulnerabile - şi cu tava se apăra, ca şi cu un scut, de jeturile de jăratec pe care Duhul le scuipa cu hărnicie in direcţia lui.
Distruseseră in jur oale, ulcele, sticla era gata-gata să fie spară, dar lupta continua să se desfăşoare la egalitate.
Când, pe neaşteptate, Nicolae ridică varga, insă n-o mai cobori pentru a-şi articula duşmanul, ci incepu să scandeze un descântec, cu care un bunic al lui despica stâncile, tăia in felii subţiri orice copac şi punea pe fugă oştile austriece care incercau periodic să jefuiască Oltenia:
- Cine aude vorba asta
Cadă asupra lui năpasta...
Auzind el insuşi vorba cu pricina, Duhul simţi o fulgerătură in inimă, dar se adună pe ghearele din spate, pregătindu-se să sară.
- Mârr! hârâi el ameninţător.
- Nici un mâr, continuă neinduplecat puştiul.
Cine supără-un oltean
Să se taie in iad de-un geam...
Nu era frumos să-i urezi cuiva acest lucru. Duhul se clătină şi căzu, ca o jucărie stricată, pe partea stângă.
Când foarte tânărul Ceauşescu finaliză cu:
- Cui zic eu că este slab,
Rob să-mi fie, serv şi sclav,
puiul de duh era deja intins precum o cocă pe duşumea, iar bărbia i se odihnea pe tava incă incandescentă.
- Te predai? nu-l slăbi micul oltean.
- ...Mă predau.
- Juri pe ce ai mai sfânt?
- Jur, Stăpâne.
- Ai ceva sfânt?
- Numai pe tine, Stăpâne.
- Aha. Atunci poţi să te ridici.
- Nu, că-mi place să mai stau aşa.
- Bine.
- Stăpâne, apă ai? Mă arde tava asta pe gâtlej.
- Imi pare rău, apă n-avem, il mustră subţirel băietanul. Dar ia şi tu niţică vişinată...
Duhul plecă şi mai adânc privirile in pământ.
Apoi, intr-un acces de entuziasm, se aruncă să pupe tălpile binefăcătorului său.
- Stăpâne, câte tâmpenii o să facem de-acum impreună! Nimeni n-o să ne creadă vreodată c-am fost sănătoşi la cap.
- Marş. Lasă-mă... Marş.
- Poţi să mă scuipi, numai să nu te superi vreodată pe mine, Stăpâne al meu!
Puiul de duh era un pui de duh indrăcit, avortat de maică-sa, Lilith, in pădure, in vreme ce era alergată de un pustnic considerat sfânt. Pustnicul simţise ce-i zăcea ăleia in măruntaie. Şi, c-o gândire impleticită, considerase că, dacă o va penetra, va dilua concentraţia de rău a viitoarei făpturi. Acţiunea eşuase.
Nicolae Ceauşescu il improprietări pe duh cu numele de "Duhul". Iar, uneori, când il alinta, il striga "Spiridon".
Chiar de-a doua zi, după ce-au eliberat familia din sticla de vişinată, Nicuşor şi Duhul işi deschiseseră primul magazin de descântece din comună.
In Scorniceşti, işi aminteşte induioşat Conducătorul, nu existau prăvălii, dar existau babe... Ah, babele din vremea lui!... Inalte, ochioase, cu broboada trasă cu dichis pe sprânceană. Cu rotunjimi care ba apăreau, ba le dispăreau. Cu pielea perfect intinsă. Se vedea de la o poştă că erau vrăjitoare.
- Mai ales pe una n-am vrut să ţi-o arăt, intrucât de mic erai cam dezmăţat - se amestecă telepatic Duhul printre gândurile Cârmaciului.
- Pe care?
- Acriviţa Leuştean, văduvă de statuie. Bărba-su dovedise eroism şi crăpase in Războiul de Independenţă.
- N-o ştiu.
- Acriviţa n-a stat mai mult de şase luni in comună la noi... Avea băbuţa un mod de a pune mâna pe mătură de ţi se urca sângele la cap. Părea complet fleşcăită şi, deodată, extrem de senzuală.
- Ca Lenuţa.
- Da, ca Lenuţa. Şi uite ce-ai păţit. D-aia nici nu ţi-am prezentat-o. Mi-era frică să nu te laşi de politică şi să te apuci de tâlhărit.
- Drept. O astfel de muiere se ţine greu. Cunosc cazuri in care mari bărbaţi de stat s-au lăsat ameţiţi şi au uitat de destinele popoarelor lor.
- Şi-au uitat de destinele popoarelor lor... Nick. Nicky al sufletului meu. Trezeşte-te, puiule, c-ai adormit şi-ai inceput să vomiţi Cuvântare pe mine.
Stau liniştiţi şi destinşi şi ascultă cum picăturile de zeamă de lămâie se dizolvă in ceaiul de tei.
- Ştii, continuă cu voluptate şi cu glas tare Duhul, există femei intr-atât de degradate, incât sunt in stare să-l facă să se simtă muc şi sfârc pe ultimul duh... Da, oricât de spirit ai fi, iţi vine să-ţi dai duhul in braţele unei asemenea femei.
De la vrăjile spiritiste au trecut brusc la vrăjile materialiste. El, Nicuşor, descoperise, pe când avea vreo nouă ani, intr-un pod părăsit, o broşură cu descântecele lui Karl Marx. O citise vara intreagă. Şi, in toamnă, chiar in faţa crâşmei, se aventurase să-i prelucreze inţelesul in auzul populaţiei de ţărani.
Primul discurs al vieţii sale de om politic fu o capodoperă de laconism.
- Fraţilor!
- Nu suntem fraţi cu tine!
- Băi, ăsta al lui Andruţa, ia plimbă tu ursu.
- Ascultaţi-mă ce zic, că eu ursu nu-l plimb.
- Nu merităm să fim fraţi cu tine.
- ...Ba meritaţi.
- Ba nu merităm.
- Ba meritaţi să fiţi fraţii mei mai mari, intrucât sunteţi harnici şi dârji.
- Ba nu merităm. Fiindcă nouă, in general, nu ne place deloc munca.
- Nu vă place?
- Băi, ăsta al lui Andruţa. Ţie iţi place, personal, să munceşti?
- Păi nu prea... Dar eu tot muncesc.
- Vezi, chiştoc? ... Unde am ajunge dacă ne-am păcăli intre noi?
Descoperise cu acest prilej că românii lui nu erai nici harnici, nici dârji.
Dârji erau doar cu cei care se străduiau să-i facă să devină harnici.
Erau incremenitor de leneşi şi de indolenţi. Nimeni nu-i intrecea la mişto. Nici o naţie nu poseda un mai ascuţit simţ al umorului, pe care insă românii il indreptau, in special, impotriva muncii şi impotriva altor câteva lucruri esenţiale.
De-a lungul a şaizeci de ani de practică revoluţionară, descoperise că pe conaţionalii lui ii enervau chestiunile importante. N-aveau simţul tainicului. Ii plictisea accesul la transcendent. Nu aveau cum să nu perceapă sacrificiul său, al lui Nicolae Ceauşescu, dar luau imediat in băşcălie atât percepţia, cât şi sacrificiul.
Se mulţumeau cu puţin. Dacă ar fi fost după ei, ar fi fost bucuroşi cu nimic. Nu-i scoteai din ale lor. D-aia şi rezistaseră 2.050 de ani pe aceste teritorii. Işi masacrau invadatorii prin viclenie, slugărnicie şi luatul in râs.
Erau profund nemângâiaţi că fuseseră forţaţi să nu mai locuiască in peşteri. Aveau vocaţie adamică. Dacă puteau să culeagă un lucru direct din copac, il culegeau. Dar, dacă ar fi trebuit să-l producă prin lucrul propriilor mâini, "fugi, domne, de aici. De ce să ne chinuim?".
Credeau sincer că. dacă nu furau de la Stat, işi zădărniceau viaţa.
Diminutivau totul: berică, lefuşoară, slujbuliţă, pâinică, vieţişoară.
Toate mânăstirile lor erau croite "dintr-un lemn".
In reprezentarea sa, poporul român era un bărbat vânjos, stând tolânit pe nişte bănci de berărie şi batjocorind totul.
In acest context, el opera impotriva acestui popor cu două arme. Şi cu biciul. Şi cu zăhărelul.
Pe de o parte, căuta, cât de des putea, să le răstoarne acele bănci de berărie.
Ce le plăcea românilor?
Să le bage cârnaţi la alimentara. (Uite că nu le băga cârnaţi.) Să se chiombească la televizor, cu băţul lor de chibrit infipt intre dinţi. (Le retezase şi programele TV, şi beţele de chibrit.) Dacă ii strângea pe stadioane să scandeze numele lui, de Conducător, le plăcea să-şi bată joc. (Scandau ce scandau şi după aia il injurau, cică "pentru ce să scandăm?" D-aia şi el ii aduna cât putea de des pe acele stadioane.)
Ii sancţiona pe unde ii prindea, prin medicaţia unor pedepse inţelepte şi suportabile, pentru a-i căli.
Ii miluia insă şi cu zăhărelul.
Iată in ce fel:
In septembrie 1965, Nicolae Ceauşescu işi angajează un profesor de defecte de vorbire.
In mai puţin de douăsprezece luni, prin eforturile profesorului de defecte de vorbire, toate bubele stilistice şi exprimările plicticoase ale şedinţelor de Partid se mută in discursul prezidenţial. Vorbirea in public a Şefului Statului işi pierde minima atractivitate, consistenţa, elasticitatea.
In martie 1966, Nicolae Ceauşescu nu pronunţă greşit decât un număr de douăsprezece substantive aparţinând fondului principal al limbii. Şase luni mai târziu, folosirea eronată a limbii române nu mai posedă nici un secret pentru Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului. Nimeni nu vorbeşte mai rău decât el in România. Incepe să facă săli şi pieţe pline.
Care e sensul secret al acestei operaţiuni de seducţie a poporului şi al acestui sacrificiu al său?
Ascultându-l, fiecare român se intoarce imbărbătat de la miting, dacă nu de convingerea că e condus de cineva mult mai prost decât el, atunci din pricina descoperirii că Şeful Statului e, oricum, mai neajutorat.
"Dacă ăsta, care e atât de prost, a reuşit, să vezi ce viaţă minunată mă aşteaptă pe mine, incepând chiar de mâine", işi şopteşte in barbă oricine.
Volum in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca
Daniel Bănulescu (foto: Claudiu Isopescul): s-a născut la 31 august 1960, in Bucureşti. A urmat studii de inginerie dar a lucrat doar ca jurnalist şi scriitor.
A fost un membru activ al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin.
Debutează cu un volum de versuri, Te voi iubi pân' la sfârşitul patului, publicat in 1993, urmat de un roman, Te pup in fund, Conducător Iubit!, publicat in 1994. In anul 2000, ii apare o carte de balade, Baladele lui Daniel Bănulescu, romanul Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti (Premiul pentru Proză "Ion Creangă" al Academiei Române, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti)şi antologia de poezie Republica Federală Daniel Bănulescu. In anul 2002, publică volumul de versuri Daniel al rugăciunii. In anul 2008, Editura Cartea Românească deschide seria romanelor lui Daniel Bănulescu despre "subteranele" comuniste ale anilor '80, cu al treilea "membru al clanului de romane AM VĂZUT, LUCRÂND, DEGETUL LUI DUMNEZEU! ", Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. In anul 2009, publică volumul de versuri Was schön ist und dem Daniel gefällt ( Ce-i frumos şi lui Daniel ii place), tradus in limba germană de Ernest Wichner, Akademie Schloss Solitude, Stuttgart.
A fost tradus in limbile engleză, franceză, slovenă, germană, sârbă.

In romanul Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, in cartea mea, parodicul, grotescul, ascuţita receptivitate faţă de absurdul cotidian se amestecă, intr-o formulă fericită, cu livrescul şi cu o abil instrumentată intertextualitate, dar şi cu ingredientele unui gen de realism "dur", frapant, chiar violent pe alocuri. Naraţiunea are suspans, dialogurile sint nu doar verosimile, dar şi savuroase. Găsim, in romanul de faţă, deopotrivă un Bucureşti fabulos, tenebros ca in romanele de mistere ale secolului al XIX-lea, un oraş al comploturilor − politice dar şi metafizice −, şi un Bucureşti pestriţ, desenat in culori realiste. Bucureştiul lui Daniel Bănulescu este totodată Bucureştiul mitingurilor, al convoaielor oficiale de pe Calea Victoriei, al discursurilor de la tribună, al spionilor, al securiştilor atotputernici. Dar, mai ales, este Bucureştiul unde evoluează un personaj de excepţie: Nicolae Ceauşescu, antierou sinistru şi comic, ridicol şi mefistofelic, pe care un ins de asemenea remarcabil, Iarba Fiarelor (hoţul adolescent, spaima oraşului şi modelul tuturor spărgătorilor bucureşteni) plănuieşte să-l ucidă.

Ştiri din ziarul de duminică:
Despre ce nu se ştie nimic poţi spune ce vrei
Cum era să fii Nicolae Ceauşescu?
Un secret care poate zgudui Washingtonul, de Brad Meltzer
Prostituţia şi drogurile sunt crime nevinovate? – o carte recomandată de Ziarul de duminică
Cuvinte cheie:
roman serial
, Daniel Banulescu
Vizualizari:
Printeaza