In acelasi timp, exitul este si promisiunea pentru „opera aperta", izvodita in mintea oricarui creator vizitat de indarjiri intemeiate. Sa iasa din labirint. Cum-necum, cu ajutorul duducii Ariadna, prin rationamente apolinice ori prin memorie stralucita, oricum, numai sa iasa!
La Galateea, s-a pus la cale de curand, fortata de imprejurari, o conjuratie a hazardului. Sau, cine stie, poate a fost vorba numai de consecinta unei organizari in suferinta. Desi se terminase perioada alocata expozitiei, din cauza ca UAP nu mai programase niciun artist in intervalul urmator, a aparut posibilitatea intalnirii, extrasezon, cu o serie de lucrari semnate de Emil Craioveanu*. Care, altminteri, nu puteau fi vazute decat la Galeria de Arta din Ploiesti.
Deci, un „prolongement" ce s-a dovedit pana la urma salutar. Si pentru artistul prahovean, care a beneficiat de expunere nesperat de lunga pe ulita mare a Bucurestilor, si pentru critic, care s-a scutit astfel de un pelerinaj in urbea lui nenea Iancu. Nota bene, pe nedrept asociata cu lipsa de fior cultural, urmare a unei declasari abuzive in categoria „oraselor muncitoresti". Dovezi ale crasei injustitii stau nu numai o 
filarmonica recunoscuta sau un teatru prestigios, dar si o galerie de arta remarcabila, sustinuta de artisti plastici valorosi, precum si un muzeu de arta cu un patrimoniu ce cocheteaza pe alocuri cu excelenta. Cu toate acestea, Ploiesti ramane, din pacate, o asezare provincializata mental la 60 de kilometri de Capitala. Si, mai ales, condamnata sa se sufoce in hatisul unui enervant manunchi de prejudecati ce o plaseaza sub semnul usure al calificativului de „inimoasa". Din punct de vedere cultural, fireste. Punct.
filarmonica recunoscuta sau un teatru prestigios, dar si o galerie de arta remarcabila, sustinuta de artisti plastici valorosi, precum si un muzeu de arta cu un patrimoniu ce cocheteaza pe alocuri cu excelenta. Cu toate acestea, Ploiesti ramane, din pacate, o asezare provincializata mental la 60 de kilometri de Capitala. Si, mai ales, condamnata sa se sufoce in hatisul unui enervant manunchi de prejudecati ce o plaseaza sub semnul usure al calificativului de „inimoasa". Din punct de vedere cultural, fireste. Punct. Motivul aproape obsesiv al lui Emil Craioveanu este labirintul. Sa ne intelegem, labirint de particular (pentru ca generalul in labirintul sau e altceva!). Si, bineinteles, initiativele conjecturale ce decurg de aici. De a afla iesirea. De a scapa din stransoarea anxietatii provocate de pericolul minotaurian. Fiindca la capatul oricarei intreprinderi complicate si temerare de a cauta, de a descoperi, al carei parcurs e fatalmente derutant, sta ascunsa o primejdie. Nu
stim ce anume (poate esecul, poate chiar si ratarea esecului!). Un concept infricosator in orice caz, a carui reprezentare in labirint este oribila creatura iesita din impreunarea unui taur cu vicioasa Pasiphae, nevasta regelui Minos.
stim ce anume (poate esecul, poate chiar si ratarea esecului!). Un concept infricosator in orice caz, a carui reprezentare in labirint este oribila creatura iesita din impreunarea unui taur cu vicioasa Pasiphae, nevasta regelui Minos. Fie ca ele se intituleaza „Strigat", „Cuplu", „Concentrari", „Rezonanta" sau, explicit, „Labirint", piesele lui Emil Craioveanu (care emana un dramatism tulburator!) infatiseaza interioarele labirintice ale unor cercuri. In care au loc combustii greu suportabile. Trupuri ale unui cuplu ce se cauta cu disperare. Strigate indurerate din spatele gratiilor unei temnite intunecoase. Aglutinari coloidale spectaculoase cu firave trimiteri cosmogonice. Contraste de culori iuti care incearca sa intre in contagiune. Sa se decomplementarizeze. E ca o piesa de teatru intr-un labirint de doua ori mai parsiv. De sticla. In care personajele par ca zaresc cumva punctul de iesire, dar transparenta le insala. Si li se impotriveste. Ce sa-i faci, opozitia cinica a iluziei!
Ei bine, in mod paradoxal (si cine este oare mai indrituit sa cultive paradoxul, daca nu artistul? ...ca doar nu judecatorul sau preotul!), toate aceste tensiuni legitimizate nu fac decat sa puna deoparte zadarniciile posibile. Printr-un mic si aparent insignifiant artificiu (de fapt, insa colosal!). Prin urmare, cu toate ca, de fiecare data, aporiile sunt inscrise intr-un cerc ferm (sa fie oare o alta imagine, sa-i zicem una locala, pentru „cercul poetilor disparuti", poate Nichita, poate Stratan sau doar un ezoteric tratat vizual de exitologie?), artistul – milostiv, dar si cu buna stiinta demiurgica – lasa deliberat pe circumferinta o fanta. Sesizabila doar cu ochiul mintii. Prin care vine salvarea. Si se comunica, posibil, cu extrasistemul. Se iese pur si simplu la aer. Ceea ce, fara indoiala, poate sa fie bine. Dar, in egala masura, si rau. Caci s-ar putea ca evadarea din labirint sa insemne, de fapt, intrarea intr-un alt labirint, cel exterior. Si atunci, se pune intrebarea: pe unde mai scoate artistul camasa (aia imbibata cu „filtrul" Minotaurului)?
Nicio grija, Emil Craioveanu a gasit solutia. A dinamitat cu nonsalanta imberba cei 60 de kilometri si a ramas, neatins de suflul exploziei, exact pe Calea Victoriei. Asa cum este. Un particular cu labirintul la purtator. Caruia ii lasa nestirbita ambitia sa zburataceasca prin el. Liber.
*) Emil Craioveanu, pictura, Galeria Galateea
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
