Subiectele grave, împovărătoare, generatoare de dezbateri şiinsomnii pentru oamenii din cultură au lăsat locul celor maisenine. Şi e şi normal: suntem în august, soarele arde puternic,oraşele se golesc, pe străzi, în instituţii sau grădini rămânânddoar muritorii de rând. Briza mării îţi trece pe la urechi,foşnetul brazilor te mângâie repetat, Mediterana sau Atlanticul terăcoresc ca jacuzzi-ul personal. În imaginaţie, desigur. Aşadar,"Unde şi cum vă petreceţi vacanţa?" i-au întrebat două reviste pescriitorii noştri. Am răspuns şi eu uneia dintre ele, dar pentru cănu am fost foarte mulţumit de întrebare, mi-am pus singur o alta:"Unde nu o să-mi petrec niciodată vacanţa?"
Şi-aşa am început eu să visez la multele locuri în care nu îmivoi petrece niciodată o vacanţă de scriitor. Primul care mi-a venitîn cap a fost Tanzania (foto 1). Nici nu ştiu dacă ţara asta se maicheamă aşa, dar pentru mine sună ca în poveştile copilăriei, cucolibe, maimuţe, o mulţime de banane şi nesfârşite aventuri.
Dar nu pentru asta am ales eu Tanzania ca prim loc unde nu o săajung niciodată. Ci pentru fascinaţia cu care îl ascultam cu guralarg căscată (şi de mirare, dar şi pentru că eram la dentist) pedoctorul meu care îmi spunea "în concediu, mă duc în Tanzaniapentru scufundări" şi, în locul transpiraţiei care altfel m-ar fiinundat numai ascultând nenorocita aia de freză, simţeam pe trupapele de cleştar ale Atlanticului. Nici nu ştiţi ce reconfortant esă stai pe scaunul dintr-un cabinet stomatologic, cu maxilarulanesteziat, şi în pauzele dintre două "clătiţi, scuipaţi" doctorulsă vă povestească minunatele aventuri ale scufundărilor, alepescuitului sau vânătorii subacvatice. Iar mie îmi sunau în capversişoarele cântecelului pe care îl cântam şi eu, cu foculcopilului care n-are pic de voce: "În Tanzania se zice/ Că trăia untrib ferice/ Iară şefu'acelui trib/ Era însuşi Tibotib". Ce se maiîntâmpla cu tribul ferice şi şeful lui zău că nu îmi mai amintesc,dar uite-aşa poţi păstra o nostalgie a ceva ce n-ai văzut şi nicinu o să vezi vreodată, dar care ţi se iveşte în viaţă peneaşteptate după o cruntă durere de măsele!
Valea Loarei! Ei, cu Valea Loarei e o poveste teribilă: o ştiu pedinafară. Am predat elevilor mei de atâtea ori Castelele dinFranţa, încât mi s-a acrit de ele. Nu mai au niciun farmec. Maiales că, după ce am reuşit să scap din învăţământ (fusesem trimisîntr-un sat "dracului pomană", vorba lui Creangă, după absolvire săîmi plătesc datoria pe care o aveam faţă de statul ce mă ţinuse înfacultate printr-un stagiu obligatoriu în producţie), cum auzeam deFranţa cum îmi apărea în faţă chipul luminos de atâta luciutuciuriu al elevului meu de 16 ani din clasa a VI-a, Lilă, care lafiecare oră mă întreba: "Don profesor, don profesor, cum se zicegaroi în franceză?!" Degeaba i-am zis eu de corb, de cioară! Ştiafoarte bine ce vrea: "Garoi, don profesor, cioară e altceva!"
Nici în Thailanda nu o să merg. În primul rân, pentru că toatălumea se duce acolo. Apoi, pentru că am văzut prin filme (inclusivîn alea de la televizor cu "destinaţii exotice") că e înghesuială,prea mulţi oameni pe străzi şi prin suk-uri. Şi multe fructe, oreu, cu colita mea, am restricţii la prea multe fructe. Mai alesexotice! Însă nu ăsta-i motivul principal. Motivul principal e cădupă ce o jună (pe atunci, acum s-a mai copt şi ea) prozatoare aprestat prin Thailanda şi a povestit tot ceea ce a prestat (nuvorbesc de droguri sau de sex, ci de un apocaliptic sex cu un câine- nedrogat, săracu', excitat însă, de parcă ar fi fost, de când avăzut-o - pe care l-a încercat acolo, eu n-aş mai avea ce povesti.M-am gândit la ceva cu elefanţi, dar am văzut într-un film porno căs-a folosit trompa unui elefant foarte viu pe post de jucăriesexuală, aşa că fantezia mea nu a reuşit să mai inventeze ceva caresă mă ducă în aşa de departe şi ciudată ţară.
Mi s-a luat şi de Tahiti (foto 2). Mai întâi şi întâi este că tu,scriitor român, nu o să poţi concura niciodată cu amintirea,prezenţa chiar vie a lui Gauguin în puzderia aia de insule. Acolo,fiecare localnic are o poveste cu Gauguin, dacă nu cumva e unulde-al lui Gauguin. Plus că ai trăi acolo parcă într-un muzeu numaicu picturi de Gauguin. De la un român înrolat în Legiunea Străină -român cu care am stat mult de vorbă şi i-am scris povestea vieţiide legionar - însă am aflat şi alte nu tocmai frumoase obieciuri pecare le au ăia de-acolo. Unul ar fi că străinii sunt văzuţi canişte semizei şi sunt tare bine primiţi. Ospitalitatea lor întrecebuna purtare când te cam obligă să le onorezi casa culcându-te cunevasta gazdei tale. Or, alea tinere şi frumoase din Tahiti nu suntmăritate, iar celelalte, în opoziţie cu ele, sunt! Plus că mi-eteamă să nu rămân cu obiceiul ăsta când mă întorc în Europa şi sădau dracului de vreo belea!
Acum, vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră: aş trece şi pestetoate inconvenientele locurilor, tradiţiilor, pericolelor deprecare v-am zis şi m-aş duce până la urmă într-o vacanţă pe-acolo.Dar, oameni buni, n-am bani! Nu sunt nici vedetă de televiziune, nufac emisiuni la... (mai bine nu spun unde se plăteşte cel maibine), tata (Dumnezeu să-l ierte!) nu a avut firmă de salubritate,iar eu nu am câştigat la Loto ca Ogică. Din banii pe care îi iau cascriitor abia îmi pot plăti facturile lunare şi pot bea o bere la otersasă, doar săptămânal! Dar vă imaginaţi ce frumoase vacanţepetrecem noi, scriitorii, pentru că ştim să visăm şi avem argumentepentru sărăcia noastră?!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii deFilologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al AcademieiRomâne (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fostpremiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentrujurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",în "Ziarul de Duminică".
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
