Analiza sistemelor de sănătate din Europa: Ce au în comun şi spre ce model ar trebui să meargă România

ROMÂNIA
5,17 mld. € reprezintă suma pe care statul a cheltuit-o în sănătate în 2011.

• Contribuţiile la sănătate sunt obligatorii şi sunt de 10,7% (cumulat pentru angajat şi angajator);
• Banii strânşi în acest fel merg la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), care prin entităţile din teritoriu (casele judeţene de sănătate) încheie contracte cu furnziorii de servicii (spitale, medici de familie, laboratoare etc.);
• Majoritatea spitalelor sunt de stat; în ultimul timp au început să apară şi sitale private (în 2011 s-au finalizat investiţii de 131 mil. euro în spitale private), însă numărul acestora este redus;
• Legislaţia actuală care reglementează funcţionarea sistemului sanitar este în vigoare din 2006, dar se doreşte reformarea sistemului;
• Asigurările private de sănătate sunt o piaţă de numai 10 mil. euro, dar mai dezvoltate sunt abonamentele de sănătate.

• În Franţa există în jur de 2.700 de instituţii medicale (pentru diagnostic, supraveghere şi tratament), dintre care o treime sunt de stat şi două treimi private;
• Orice persoană care munceşte şi locuieşte în Franţa trebuie să fie înscrisă în sistemul public de asigurare socială (sécurité sociale, care include şi asigurarea de sănătate - l'assurance maladie);
• Asigurarea de sănătate publică este gestionată de CNAM - Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
• CNAM nu acoperă toate cheltuielile medicale. În medie, asigurarea de stat acoperă 75% din cheltuielile unui pacient; vizitele la medicul generalist (de familie) sunt acoperite în proporţie de 100%, în timp ce alte investigaţii sunt acoperite în diverse proporţii.
• Pentru a acoperi şi costurile neasigurate de CNAM, există asigurări facultative. Acestea sunt de două tipuri: asigurări la firme private sau, mult mai frecvent, mutuale. 85% din francezi au şi asigurare facultativă la o "mutuelle" (societate nonprofit, cotizaţiile membrilor fiind în totalitate reinvestite, care, spre deosebire de asigurătorii comerciali, nu poate selecta pacienţii în funcţie de riscuri);
• Medicina de urgenţă este organizată în jurul a trei piloni: unităţile de urgenţă, SAMU (serviciu care direcţionează pacienţii sau ambulanţele disponibile către pacienţi) şi SMUR (serviciu mobil de urgenţă şi reanimare).

SURSE: Ambasada Franţei, site-ul ministerului sănătăţii din Franţa


GERMANIA
260 mld. € reprezintă sumă cheltuită cu sănătatea în Germania.

• Spitalele sunt în mare parte administrate de organizaţii nonprofit, aflate în proces de privatizare; statul participă ca prestator de servicii doar în plan secundar sub forma unor direcţii de sănătate publică, spitale locale sau clinici universitare;
• Din ianuarie 2011, contribuţia a fost fixată prin lege la 15,5%, iar suplimentar, fondurile de asigurări de sănătate (publice) pot solicita o sumă în plus (premium) dacă nu îşi acoperă cheltuielile din banii primiţi din contribuţii;
• Este obligatorie încheierea asigurărilor de sănătate; majoritatea populaţiei are asigurare de stat. Aproximativ 10,5% din populaţie are asigurare de sănătate privată; 2,3% din populaţie (de exemplu militarii, voluntarii, beneficiarii de ajutor social) au asigurări cu regim special. Doar 0,1% din germani nu posedă asigurare medicală.
• Primele, cu unele mici excepţii, sunt suportate în egală măsură de angajator şi angajat.
• Cea mai ieftină asigurare privată pentru o persoană de 18 ani este de aproximativ 150 de euro;
• Medicina de urgenţă este reglementată de legislaţia landurilor: fie autorităţile locale pun la dispoziţie personal şi dotare pentru serviciile de salvare, fie deţin companii proprii pentru serviciile de urgenţă, fie conferă aceste atribuţii personalului angajat al pompierilor, fie atribuie serviciile organizaţiilor de drept privat care prestează activităţile respective în calitate de organizaţie nonprofit sau societate nonprofit cu răspundere limitată (cea mai răspândită variantă), respectiv firmelor private.

• Sistemul de sănătate este bazat pe asigurări private;
• Sistemul este operat de companii private de asigurări, care sunt obligate să accepte orice rezident din aria lor de activitate;
• Cu toate acestea, statul se implică în unele tratamente pe termen lung, însă aceste cheltuieli reprezintă aproximativ un sfert din total;
• Sistemul este finanţat din trei surse: în primul rând angajatorul va plăti o contribuţie în funcţie de salariu. Totodată asiguratul va plăti direct asigurătorului (45%). Guvernul va contribui cu 5%;
• Serviciile de urgenţă sunt asigurate de companii private de ambulanţă, în contract cu guvernul olandez. Acestea funcţionează pe regiuni şi trebuie să îndeplinească standardele impuse de autorităţi.

• Sistemul de sănătate este finanţat din trei surse: fondul naţional de sănătate (supervizat de ministerul de finanţe), bugetul de stat, fonduri proprii;
• Toate grupurile sociale sunt asigurate prin intermediul asigurărilor obligatorii şi nu există posibilitatea de a ieşi din sistem;
• Din aceste asigurări, pacienţii au dreptul la servicii de prevenţie şi îngrijire, tratament, investigaţii, servicii de urgenţă şi altele;
• Există peste 700 de spitale în total; majoritatea spitalelor de stat se află într-o stare foarte proastă;
• În 2010, privaţii luaseră 20% din banii cheltuiţi pe sănătate.

• Asigurările obligatorii de sănătate acoperă numai un anumit procent din costul serviciilor. Acoperirea completă a costurilor este prevăzută numai pentru copii, elevi, precum şi pentru anumite boli şi condiţii.
• Asigurările complementare de sănătate au fost introduse în 1993 şi de atunci practic toţi cetăţenii (98%) au optat pentru această formă.

• Totalul cheltuielilor pentru sănătate reprezintă aproximativ 7% din PIB, din care 80% sunt finanţate de asigurările sociale obligatorii, 7% prin plăţi directe ale cetăţenilor şi de asigurările private, iar diferenţa de 13% din alte taxe cu caracter general;
• Sursele de finanţare private acoperă în principal medicamentele care se eliberează fără prescripţie, anumite proceduri stomatologice, coplăţi în cazul unor dispozitive medicale, coplăţi pentru anumite medicamente cu prescripţie, cât şi taxele percepute pentru vizitele la medic sau zilele de spitalizare;
• În Cehia funcţionează 9 societăţi de asigurări aflate în competiţie, care negociază contractele în mod direct cu furnizorii de servicii medicale. Societatea de asigurări de sănătate generală acoperă 75% din populaţie, iar solvenţa ei este garantată de stat.

• Administraţiile locale sunt responsabile pentru asistenţa medicală primară; aproximativ 80% posedă cabinete medicale particulare, care sunt contractate de autorităţile locale. Acestea primesc sume din Fondul Naţional al Asigurărilor de Sănătate pe baza numărului de pacienţi înregistraţi. Alţi 21% din medicii de familie sunt angajaţi de autorităţile locale cu salarii fixe;
• Fondul National al Asigurărilor de Sănătate este principalul mijloc de acoperire a cheltuielilor de sănătate din Ungaria. Acesta este finanţat din trei surse: contribuţii directe din salarii, taxe generale (pentru acoperirea cheltuielilor pentru persoanele care au dreptul de asigurat, dar care nu pot să contribuie la alcătuirea fondului). O parte din cheltuielile de sănătate sunt acoperite de autorităţile locale.

SURSA: surse ale ZF

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels