In ultima vreme, prin canalele mediatice uzuale, Banca Nationala a Romaniei a transmis mai multe semnale explicite bancilor comerciale cu privire la indezirabilitatea continuarii ritmului actual de crestere a creditelor in valuta. Acestea ar fi susceptibile, sustine BNR, ca in conditiile unei prea mari ponderi in ansamblul creditului neguvernamental, sa afecteze, pe de-o parte, eficienta respectivei institutii in actul de politica monetara, iar pe de alta, sa provoace probleme sistemului bancar in cazul unei devalorizari accentuate a cursului leului in raport cu euro si/sau dolarul.
Ingrijorarea BNR are, fie si partial, temei, fiind suficient sa ne amintim, in acest sens, inlantuirea de crize financiare, unele sistemice, la care am asistat dupa 1990 - Mexic, Asia, Rusia, Argentina, Turcia, Brazilia (toate aceste tari avand ca numitor comun expunerea prea mare pe creditele in dolari). Totodata, nu trebuie uitata apropierea datei la care Romania va liberaliza intr-o masura semnificativa contul de capital (1 ianuarie 2005). Una dintre masurile de liberalizare va consta in permiterea accesului entitatilor nerezidente la depozite in lei, fiind posibila o crestere a volatilitatii cursului de schimb, cu afectarea in consecinta a predictibilitatii costurilor creditelor in valuta.
Pentru a intelege mai bine contextul local si a avea repere mai clare in discutia ce urmeaza, sa invocam cateva date statistice. Creditul neguvernamental, adica cel destinat finantarii clientilor comerciali ai bancilor - individuali si corporativi - reprezinta circa 150.000 miliarde lei, aproape 4.5 miliarde dolari. Aproximativ 65% din aceasta suma o reprezinta creditele in valuta - 2.9 miliarde dolari. De ce o pondere asa ridicata, in conditiile in care in mod cert bancile comerciale ar fi preferat ca aceasta sa fi fost ponderea creditelor in lei si nu a celor in valuta, avand in vedere ecarturile de dobanda mult mai remuneratoare ale primelor?
Un prim motiv ar fi ca, in conditiile in care chiar BNR, prin aceleasi canale mediatice, a evocat inca de la inceputul anului 2002, de la inaltimea credibilitatii sale probate, eventualitatea aprecierii in termeni reali a leului in raport cu un cos EUR/USD, actorii economici au internalizat aceasta perspectiva in actul de decizie financiara, considerand, pe buna dreptate, ca recurgerea la credite in valuta, ale caror dobanzi sunt cu mult inferioare celor care trebuie platite pentru creditele in lei, le-ar permite importante economii.
Aceste economii s-ar fi tradus in cresterea puterii de cumparare a actorilor individuali si in sustinerea capacitatilor competitive ale actorilor comerciali, prin posibilitatea mentinerii evolutiei preturilor la produsele si serviciile acestora, sub ritmul inflatiei. Ce s-ar intampla insa in eventualitatea unei deprecieri semnificative a leului? Intuitiv, o crestere a costurilor totale ale creditelor in valuta. Totusi, lucrurile trebuie nuantate pentru ca, pe de-o parte, credite in valuta au fost acordate intr-o proportie insemnata unor clienti care dispun de acoperire naturala a riscului de curs (exporturi, in cazul firmelor, sau salarii indexate in valuta, in cazul persoanelor fizice). Pe de alta, putem aprecia ca o buna parte a diferentei este trecuta in contul unor entitati cu venituri sau profitabilitate suficiente in lei, pentru a face fata unor costuri temporare mai mari in serviciul creditelor in valuta. Ar rezulta deci ca, cel putin in ceea ce priveste a doua ingrijorare a BNR - probleme potentiale in sistemul bancar in cazul unor derapaje ale cursului care ar pune in dificultate capacitatea de rambursare a creditelor de catre o parte a clientilor - se cuvin puse in balanta multe nuante.
Un al doilea motiv este reprezentat de competitia acerba intre banci care, pentru a castiga cota de piata, au raspuns tendintei mentionate anterior, prin dobanzi atractive la creditele in valuta, mai ales pentru segmentele de clienti cele mai disputate - companiile straine si firmele locale cu rating bun.
Coeficientii de lichiditate ar putea fi relaxati
Mai exista insa un motiv important ce a favorizat creditele in valuta, neevocat de catre BNR sau de catre alti analisti care au sustinut ideatic dezbaterea pe aceasta tema. Acesta are la baza o reglementare relativ recent (intrat in vigoare de la 1 iulie 2001) referitoare la obligativitatea bancilor comerciale de se incadra in anumiti coeficienti de lichiditate normativi, determinati pentru duratele reziduale (ramase de scurs) ale plasamentelor, resurselor si elementelor extrabilantiere. Ce inseamna acest lucru? In mare, aceasta inseamna ca bancile sunt obligate sa acopere sumele pe care le dau cu imprumut pe o anumita perioada, cu sume pe care le iau cu imprumut pe exact aceeasi perioada sau chiar pe o perioada mai mare (altfel spus, raportul intre aceste sume, pe diferite intervale de timp, denumite benzi de scadenta, trebuie sa fie cel putin 1). Principiul este corect, fiind validat de teoria gestiunii activelor si pasivelor si reprezentand o protectie teoretica a lichiditatii bancilor. Este ca si cum cineva v-ar solicita bani cu imprumut pentru trei luni, iar dumneavoastra, nedispunand de acesti bani, v-ati imprumuta la o terta persoana, cu aceeasi suma, dar pentru patru luni, pentru a avea certitudinea ca aveti suficient timp la dispozitie pentru a returna banii persoanei respective, in cazul in care prima persoana v-ar da inapoi suma pe care v-o datoreaza cu o oarecare intarziere. Aceasta inlantuire teoretica de sume luate si date cu imprumut, pe termene din ce in ce mai lungi, nu poate continua la nesfarsit intrucat, la un moment dat, ultimul in lant sfarseste prin a se afla in situatia contrara dezideratului teoretic, dand bani cu imprumut pe termen lung si imprumutandu-se pe termen scurt, deoarece nu mai gaseste "terti" dornici sa-si asume riscurile aferente imprumuturilor pe termene atat de extinse.
In exact aceeasi situatie se afla si bancile din Romania, tara in care preferinta pentru lichiditate a deponentilor este mare (apetitul pentru risc este relativ scazut) si, in consecinta, duratele pentru care acestia sunt dispusi sa le incredinteze banii, sub forma de depozite la termen, sunt inca reduse (uzual, duratele nu depasesc circa 3-6 luni). Dimpotriva, creditele pe care le solicita clientii au termene semnificativ mai lungi (cel putin 1 an), bancile putandu-se gasi in situatia de a nu se incadra in coeficientii de lichiditate impusi de BNR si de a fi nevoite astfel sa franeze creditarea, contrar apelurilor pe care si BNR si Guvernul le adreseaza acestora de a se implica mai mult in creditarea economiei reale, la dobanzi - cum altfel? - din ce in ce mai joase. Ce puteau face bancile, in acest context, pentru a nu ajunge intr-o astfel de situatie? Pentru a lungi scadentele resurselor luate cu imprumut, bancile au apelat la surse externe in valuta, in special sub forma liniilor de credite de la institutii internationale de tip BERD, BEI, etc. sau de la banci comerciale internationale. Aceste surse nu puteau fi insa reimprumutate in lei clientilor bancilor, ci tot in valuta, pentru ca un alt principiu prudential al teoriei gestiunii activelor si pasivelor impune echilibrul valutar intre active si pasive, fie direct, prin totala corespondenta intre denominarea valutara a sumelor activelor si pasivelor, fie indirect, prin utilizarea unor instrumente complexe de acoperire a riscului valutar (denumite in jargon financiar instrumente de hedging valutar). Cum insa bancile din Romania utilizeaza intr-o mica masura astfel de instrumente de acoperire a riscului valutar, in general din motive obiective - intre care lipsa, pana foarte recent a unor reglementari in acest sens - singura metoda de protectie contra riscului valutar de care acestea au dispus a fost asigurarea corespondentei intre denominarea valutara a sumelor activelor si pasivelor. Iata deci ca, pe langa ratiunile ce tin de atractivitatea costurilor pentru clienti, la baza cresterii creditelor in valutas-a aflat, si continua sa se afle, o cauza structurala, intrinseca cadrului normativ al autoritatii de reglementare. Poate fi, totodata, unul din motivele pentru care dobanzile la creditele in lei nu au scazut in ritmul dorit de BNR si Guvern - imposibilitatea acoperirii cu resurse pe termene similare a obligat practic bancile sa tina sub control cererea pentru astfel de credite, prin parghia dobanzii. Si asta cu toate ca dintr-o perspectiva economica, acestea sunt mult mai profitabile decat creditele in valuta, chiar si la ecarturi de dobanda mai mici decat cele actuale.
Solutii ar mai exista....
Ce ar putea intreprinde autoritatea de reglementare, pe planul invocatului cadru normativ, pentru a stimula bancile sa deschida cu mai multa larghete canalele de distributie a creditelor in lei, inclusiv prin reduceri mai ample ale dobanzilor? Solutia ar consta in adecvarea modului de calcul al coeficientilor de lichiditate la caracteristicile mediului financiar local, caracterizat prin preferinta pentru lichiditate din partea deponentilor, adica pentru termene scurte ale depozitelor la termen. Aceasta se poate realiza fie prin diminuarea semnificativa a nivelului coeficientilor de lichiditate pentru elementele denominate in moneda locala (de exemplu, reducerea de la 1 la 0.50) fie prin exonerarea bancilor de la luarea integrala in calcul a depozitelor la termen in lei la determinarea lichiditatii necesare, optandu-se in schimb pentru inscrierea doar a partii considerate volatile a acestor depozite (determinabila de exemplu, ca si in cazul conturilor curente, ca diferenta intre existent si media pe ultimele 6 sau, eventual, 12 luni). Aceasta schimbare ar fi o recunoastere a unei realitati care poate fi probata statistic: in ciuda preferintei pentru termene scurte, exista un nucleu important de depozite stabile pe ansamblul sistemului bancar, care se prelungesc la scadentele contractuale.
Sa speram ca, si in cealalta ipostaza pe care o are in sistemul bancar - cea de partener al bancilor comerciale si nu doar de autoritate de emisiune, reglementare si conducere a politicilor monetare - BNR va reflecta serios la reactualizarea cadrului normativ al lichiditatii, pentru a-l face mai acomodativ in contextul nevoilor crescute de creditare ale unei economii ce se dezvolta si se stabilizeaza. Suntem convinsi, noi cei din bancile comerciale, ca daca se va realiza acest lucru, rezultatele dorite referitoare la cresterea ponderii creditelor in lei si reducerea semnificativa a dobanzilor acestora, nu vor intarzia sa apara. Altfel, BNR risca sa fie nevoita, pentru a stavili creditarea in valuta, sa recurga si in continuare la interventii chirurgicale, cu sau fara anestezie, si nu la profilaxie, pacientii fiind bancile comerciale care se incapataneaza sa puna in prim planul atentiei lor doleantele clientilor si, desigur, clientii insisi. Qui prodest?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
