Pe unde o fi gara asta, Bunastare? Hartile noastre nu-i traseaza decat vag contururile. Indicatoarele ce ne arata drumul sunt inca putine si confuze.
Sigur, de cativa ani, de fapt din primavara lui 2000, a aparut un indicator nou: "Spre Uniunea Europeana". Dar noi, aici, acasa, ce facem? Unde si cum cautam Bunastarea? Ce repere avem? Aici, acasa, inca se abuzeaza de comparatia cu 1989, care nici macar nu a fost un an de varf al economiei socialiste. Sunt tot mai numeroase intoarcerile la ce a fost in 1989 si cu acest cantar sunt masurate intamplarile de astazi. Din astfel de masuratori s-a desprins ideea, pentru multi speranta ca in anul 2010 vom reveni la nivelul productiei din 1989.
Dar au sens astfel de comparatii? Atunci, in decembrie '89, s-a inchis un capitol de istorie si a inceput altul. Schimbarile sunt radicale si n-ar avea nici un rost sa fie comparate rezultate fara vreo legatura intre ele.
Normal ar fi sa ne comparam nu cu 1989, ci cu anul 2007. Sau cu anii 2009 - 2010. Fiindca ar urma ca in 2007 Romania sa intre in Uniunea Europeana, iar in 2009 - 2010 sa schimbam leii cu euro. Pentru tara noastra, pentru societatea romaneasca se va sfarsi o epoca si va incepe alta. Cifrele care, acum, arata cat producem, ce producem si cum producem fata de 2007 sau fata de 2009 - 2010 ne spun si cum sa ne potrivim pasii ca sa facem fata presiunilor competitive de pe tot cuprinsul pietelor Uniunii Europene.
Numai ca in noi staruie inca reflexul de a privi inapoi. Timp de cateva decenii ne-am comparat cu 1938 - considerat an de varf al Romaniei interbelice. Si am tot masurat cum se multiplicau productiile: de 10 ori, de 100 de ori, de 150 de ori, potrivit statisticilor vremii. Incepand din 1990 ne-am agatat de un alt reper: 1989. Si de atunci tot comparam productiile din Romania in tranzitie cu cele din Romania socialista.
Statisticile de dupa 1990 au tot semnalat scaderi de productii: la petrol, la gaze naturale, la energie electrica. De fapt, intreaga productie industriala a inregistrat scaderi si multi s-au intrebat cum a fost posibil. Tot ce-i real e si posibil: au aparut obiective noi, ne acomodam cu structuri noi.
Desigur, au fost si alte cauze. Mai intai, intreprinderilor romanesti li s-a cerut nu numai sa faca un lucru pe care timp de patru decenii nu-l facusera, dar mai cu seama s-au vazut impinse sa mearga intr-un sens contrariu: sa se gospodareasca singure. Economia planificata nu mai exista. Treptat, vechiul mecanism economic s-a naruit. Au aparut semnele economiei de piata: pretul liber, cursul de schimb flotant, dobanzi variabile, cu care intreprinderile s-au acomodat greu. Apoi, a fost persistenta unui paradox care a actionat ca un blocaj: statul isi pierduse mecanismele de constrangere economica, indeosebi planul, dar continua sa fie proprietarul absolut al stabilimentelor economice. Si a mai fost si un prag psihologic, ce s-a dovedit a nu fi deloc usor de depasit. Ceausescu afirmase, in noiembrie 1989, ca Romania nu va trece niciodata la economia de piata. Si iata ca, dupa numai cateva saptamani, incepand din decembrie '89, in documente oficiale se vorbea despre dreptul la libera initiativa in conditiile trecerii la economia de piata. Multi au crezut, atunci, ca intr-un an sau chiar mai putin totul se va schimba: vom iesi repede din criza, se vor pune bazele statului de drept si ale statului bunastarii. N-a fost asa. Si nici nu putea sa fie asa.
Euforia i-a molesit pe multi. Pana si fanaticii muncii - creatie de masa a vechiului regim: oameni obisnuiti sa dea mult si sa primeasca putin - au inceput sa stinga motoarele. In noile conditii, determinate de liberalizarea gandirii, ei au reusit sa inteleaga in buna masura cat de mult au fost inselati in trecut, dar n-au inteles cat de mult depind de ei prezentul si viitorul.
Zilnic, in anii tranzitiei, in orasele tarii ce mai purtau inca, prin '90 - '94, aureola de centre muncitoresti, din blocuri urate si ponosite, cu pereti jupuiti, se revarsau milioane de oameni spre platformele industriale. Milioane de oameni cu infatisari obisnuite, care nu numai ca nu erau eroi, dar duceau in sufletele lor povara unei iluzii. Aveau convingerea ca fabrica otel, strunguri, utilaj petrolier, becuri si atatea alte produse... la nivel mondial. In ce-i priveste, noua putere avea de raspuns la cateva intrebari fundamentale: 1) ce va face cu fabricile ale caror produse nu aveau piata?; 2) ce va face cu surplusul de personal din industrie?; 3) cat de mult puteau fi urcate costurile tranzitiei fara a descuraja forta de munca?; 4) cat timp putea fi continuata practica egalitarismului salarial fara a lovi in stimulentele muncii, implicit in productivitate si calitate? Mult timp, nimeni nu a raspuns la astfel de intrebari si munca s-a degradat.
Fara indoiala ca an de an s-au produs schimbari importante, au aparut repere noi. Oamenii au vazut ca magazinele comertului privat si cele ale statului au fete diferite. De o parte lumini stralucitoare, marfuri de import, un nou comportament fata de clienti. De cealalta parte, o lumina difuza, produse de calitate indoielnica, servire in doru' lelii. Sectorul privat in economie s-a dezvoltat continuu. Comparatiile cu 1989 au inceput sa devina tot mai irelevante. S-a ajuns chiar la concluzii noi: ca se impune o alta structura a productiei, in care sa domine bunurile de consum, serviciile. Viitorul nu va mai semana cu trecutul, asa ca nu are sens sa tot privim inapoi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
