În deceniul scurs de la începerea crizei, autorităţile americane au adunat 150 de miliarde de dolari în amenzi de la instituţiile financiare, iar datoria lumii a crescut cu 70.000 de miliarde de dolari, la 215.000 miliarde de dolari.
Au trecut zece ani de la izbucnirea marii crize financiare, iar unele economii nu şi-au revenit complet. Acţiunile băncilor, în special ale celor europene, încă n-au recuperat tot ce au pierdut atunci.
Pentru unele burse din zona euro, nivelurile din august 2008 par acum de neatins.
Multe lucruri s-au schimbat radical, precum dobânzile ajunse la niveluri negative, şi revin greu la normal, iar mulţi se întreabă de ce, în SUA, de unde a pornit criza, nu a fost condamnat niciun bancher de top de pe Wall Street pentru rolul avut în declanşarea urgiei.
Ce nu s-a schimbat este creşterea datoriei mondiale, ajunsă la un nivel record. Datoria este mediul în care s-a dezvoltat Marea Criză. Investitorii nu par îngrijoraţi.
Pe 9 august 2007, respectabila bancă franceză BNP Paribas îngheţa fonduri cu active de 2,55 de miliarde de dolari specializate pe datorie ipotecară americană din cauza „evaporării lichidităţii“. În traducere, activele nu mai aveau valoare şi oamenii care au investit în fonduri nu aveau să-şi mai primească banii înapoi. Fostul şef al băncii britanice Northern Rock Adam Applegarth a anumit acea zi „ziua în care lumea s-a schimbat“. BCE şi Rezerva Federală americană au intervenit cu injecţii de 113 miliarde de dolari pe pieţele financiare, dar n-au reuşit să-i calmeze pe investitorii panicaţi. O lună mai târziu, Northern Rock se sufoca din cauza primei hemoragii de capital din ultimii 150 de ani în condiţiile în care clienţii se înghesuiau să-şi retragă banii. În septembrie anul următor, banca americană de investiţii Lehmann Brothers îşi declara falimentul, declanşând o panică la nivel mondial care s-a transformat în cea mai mare criză financiară de la Marea Depresiune. Băncile se împrumutaseră reciproc atât de mult şi feluri atât de diverse că nimeni nu mai ştia cine la cine şi cât este de expus. Costul creditării interbancare a crescut brutal. Dispăruse cu totul încrederea dintre bănci. Statul britanic a trebuit să intervină pentru salvarea Royal Bank of Scotland şi Lloyds/HBOS cu zeci de miliarde de lire sterline de la buget.
Pentru SUA, bailouturile bancare s-au dovedit până la urmă o afacere bănoasă deoarece guvernul şi-a recuperat banii cu profit. Alte state precum Grecia sau Marea Britanie încă se luptă cu costurile.
În Marea Britanie, în prima linie a frontului a stat atunci Mervyn King, guvernatorul Băncii Angliei. El a explicat pentru BBC că nu anunţul BNP Paribas l-a uimit atunci, ci răspunsul brusc şi dramatic al BCE.
„Ceea ce au făcut a fost să dea cu împrumut pentru o zi 100 de miliarde de euro sistemului financiar. Erau mulţi bani şi i-au făcut pe oameni să se întrebe dacă nu cumva ei ştiau ceva ce alţii nu cunoşteau - şi noi ne-am întrebat asta.“
„Aceea a fost prima zi de vacanţă. A fost, de asemenea, ultima zi de vacanţă. De fapt, a fost ultima vacanţă din următorii patru ani“, a spus King.
A fost ultima zi de vacanţă pentru mulţi ani pentru multe state. Criza financiară a fost însoţită de o recesiune prelungită. PIB-ul SUA, cel al Germaniei şi cel al Franţei au reuşit să îşi revină la nivelurile de dinainte de criză în 2011. Marea Britanie şi Japonia şi-au recuperat PIB-ul pierdut în 2013. Spania şi-a revenit abia anul acesta, însă Portugalia, Italia şi Grecia încă nu au atins nivelul de la care au început să scadă. Grecia mai are de recuperat un sfert din PIB.
În schimb, economia Chinei s-a dublat în ultimii zece ani, potrivit Financial Times.
În Spania, criza internaţională a zguduit piaţa imobiliară până când aceasta s-a prăbuşit. Aici, preţurile locuinţelor sunt cu 9 punte procentuale sub nivelul din 2005.
În Marea Britanie, preţurile sunt cu 50 de puncte procentuale peste. Tot în Spania, şomajul este cu 10 puncte procentuale peste nivelul din 2007, după o scădere abruptă în ultimul an. În Grecia, şomajul este cu 14 puncte procentuale mai mare, iar revenirea la „normalul“ din 2007 este foarte lentă. În Germania, în schimb, rata şomajului este la cel mai redus nivel din istorie.
La nivel global, bursele de acţiuni sunt în creştere şi au atins luna aceasta un nivel record. Indicele MSCI al acţiunilor din întreaga lume este cu 22% peste nivelul de acum zece ani.
Însă acţiunile băncilor nu şi-au revenit. Drumul este dificil în special pentru acţiunile băncilor europene, care au de recuperat de trei ori mai mult teren decât cele americane, potrivit datelor The Wall Street Journal.
În timpul crizei, multe bănci au văzut moartea cu ochii. De aceea, începând cu 2008 pentru prima dată în istorie băncile centrale au acţionat coordonat pentru a salva sistemul financiar global reducând dobânzile, recapitalizând creditorii, cumpărând active toxice şi injectând lichiditate în economii prin programe de achiziţii de active.
Ca niciodată până atunci, Fed, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei şi alte bănci centrale au colaborat pentru a feri lumea de o recesiune globală.
„Au făcut ceva ce oamenii nu credeau că băncile centrale pot face la o scară atât de mare şi au făcut acest lucru de multe ori“, a explicat pentru USA Today Alexis Stenfors, fost trader la Merrill Lynch.
În august 2007, dobânda de politică monetară a Fed era de 5,25%. În prezent, după patru majorări începând cu decembrie 2015, indicatorul este la 1-1,25%. În Marea Britanie, dobânda de politică monetară este la cel mai redus nivel din istorie, de 0,25%, faţă de 5,75% în urmă cu zece ani. Dobânda BCE este de zero, faţă de 4% în 2007. Dobânda pentru facilitatea de depozit, adică pentru banii băncilor pe care-i ţine în depozite, este de -0,4%.
Aceste dobânzi foarte mici reflectă nu doar revenirea lentă a economiei globale, ci şi inflaţia extrem de slabă chiar dacă PIB-ul creşte. Dobânzile mici îi ajută pe cei cu credite, dar sunt o pedeapsă pentru cei care vor să-şi ţină banii în depozitele băncilor.
Din cauza achiziţiilor de active de către băncile centrale, yieldurile obligaţiunilor guvernamentale cu scadenţa la zece ani, reperul pentru costurile de finanţare pentru guverne, s-a înjumătăţit în ultimii zece ani. Investitorii au ajuns să plătească pentru „privilegiul“ de a credita state precum Germania.
Mervyn King, fostul guvernator al Băncii Angliei, insistă că criza financiară în sine nu a fost cauza colapsului economic ci un simptom al dezechilibrelor globale în creştere. Introducerea Chinei în economia mondială a avut ca efect reducerea preţurilor şi a salariilor, ceea ce a împins în jos dobânzile. Aceasta a dus la creşterea cererii pentru credite, iar băncile au ieşit în întâmpinarea ofertei.
„Motivul pentru care sistemul bancar a intrat în probleme este că s-a extins, cu bani împrumutaţi în loc de capital nou.“
El a spus că forţele globalizării au făcut mulţi pierzători, lăsaţi apoi să se descurce singuri.
„I-am lăsat să piardă şi după criză le-am spus mai bine vă reinstruiţi.“ Nemulţumirea s-a văzut în voturile pentru Donald Trump şi pentru Brexit, schimbări pe scena globală de neconceput înainte de criză. „În ambele cazuri am văzut oamenii votând împotriva a ceva.“
La zece ani de la izbucnirea crizei, King nu vrea să dea vina pe cineva anume.
„Nu cred că trebuie să începi să cauţi vinovaţi, altfel intri într-o situaţie în care crezi că pedepsindu-i pe cei pe care dai vina te va proteja de următoarea criză, ceea ce bineînţeles nu se va întâmpla.“
În deceniul scurs de la începerea crizei, autorităţile americane au adunat 150 de miliarde de dolari în amenzi de la instituţiile financiare, însă nu a fost pus sub acuzare niciun executiv de pe Wall Street. Autorităţile spun că acest lucru se datorează lipsei de dovezi, nu lipsei de efort. În acest context, arestările din Islanda sunt legendare.
Între timp, datoria lumii a crescut în ultimii zece ani cu 70.000 de miliarde de dolari la 215.000 miliarde de dolari, adică la 325% din PIB-ul global.
Indicele VIX al „temerilor investitorilor“ arată că aceştia nu sunt îngrijoraţi. VIX este la cel mai scăzut nivel din istorie.
