Ascensiunea partidelor extremiste la alegerile europarlamentare de duminică nu ar trebui ignorată, iar liderii europeni ar trebui să încerce să readucă sub control naţional anumite funcţii care au fost cedate către Uniunea Europeană, precum controlul frontierelor, arată Financial Times într-o opinie. Este foarte probabil ca liderii europeni să încerce să ignore rezultatele alegerilor europene şi să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar acest lucru ar putea fi o greşeală fatală.
Iată ce spun cei care nu consideră importantă ascensiunea extremismului:
Partidele extremiste şi antisistem au avut o creştere majoră dar per total nu au obţinut decât aproximativ 25% din vot la nivelul UE. Partidele de centru-dreapta şi de centru-stânga încă au supremaţia în Parlamentul European. Europa a traversat cea mai dură recesiune de mai multe zeci de ani încoace, deci un vot puternic anti-sistem era de aşteptat, iar alegerile europene sunt folosite de multe ori ca o formă de protest. Partidele politice care au ţinut prima pagină de data aceasta, precum Frontul Naţional din Franţa Partidul Independenţei UKIP din Marea Britanie – nu au aproape nicio şansă să preia controlul într-un guvern naţional.
Mai mult decât atât, extremele sunt la rândul lor foarte divizate. UKIP spune că nu se va înţelege cu Frontul Naţional pe motiv că este un partid rasist. La rândul său, Frontul Naţional este prea pretenţios pentru a sta alături de partidul fascist grec Zorii Aurii. Noua forţă politică eurosceptică germană Alternative fuer Deutschland consideră partidul UKIP prea extrem. Iar acestea sunt doar divizările din extrema dreaptă. Alte voci care nu vorbesc la unison sunt cele de extremă-stânga - Syriza, care a ieşit pe primul loc în Grecia, şi Podemos, un nou partid anti-capitalist din Spania.
Tentaţia este să consideri alegerile europene o „aberaţie”, o excepţie, sau, mai rău, o confirmare că integrarea europeană trebuie să meargă şi mai departe şi să progreseze mai repede pentru a putea funcţiona aşa cum trebuie.
Dar argumentul aberaţiei nu se justifică. Adevărul este că semnele că oamenii sunt dezamăgiţi de proiectul european au apărut de zeci de ani, dar au fost ignorate mereu. În 2005 Franţa şi Olanda au votat pentru respingerea unei constituţii UE integriste, moment în care majoritatea celorlalte state au renunţat la planurile de a vota pe această temă. Dar în loc să abandoneze constituţia, UE a reîmpachetat-o sub forma „Tratatului de la Lisabona” şi a forţat adoptarea sa, fără să o treacă printr-un vot popular. Acest tip de aroganţă pur şi simplu „cerea” o revoltă populistă drept răspuns.
Argumentul că votul populist este încă prea slab şi incoerent pentru a merita să se ţină cont de el nu funcţionează. Partidele anti-sistem au ieşit pe primul loc în alegeri în Franţa şi Marea Britanie, a doua şi respectiv a treia economie ca mărime din UE. Partidele extremiste au înregistrat cîştiguri în numărul de voturi în Spania, Italia şi chiar în Germania.
Deşi populiştii se detestă unii pe alţii şi promovează idei bizare sau chiar contradictorii, ei au un lucru în comun: o puternică credinţă că UE a devenit prea puternică, în defavoarea statului-naţiune.
A spune că votul de weekendul trecut a avut legătură cu imigraţia şi cu economia, nu cu Europa, înseamnă a nu înţelege esenţa lucrurilor. Două dintre funcţiile de bază ale statului naţiune au fost în mod tradiţional controlul graniţelor şi al finanţelor naţionale. Ambele funcţii au fost în mare parte cedate către UE, mai ales pentru ţările membre ale zonei Schengen şi ale zonei euro.
Problema pentru liderii UE în prezent este de a vedea dacă vor putea readuce o parte din controlul democratic naţional în mâinile statelor fără să producă dezmembrarea Uniunii. Chiar dacă nu se va putea, ei ar trebui măcar să încerce.
Controlul politicilor economice şi fiscale nu va putea niciodată să revină complet în mâinile statelor, atâta timp cât ele rămân în zona euro, iată un motiv pentru care zona euro s-ar putea sparge până la urmă. Dar între timp UE ar trebui să renunţe la planurile unui control şi mai feroce al bugetelor naţionale şi să uite de planurile pentru impunerea de taxe mai mari în UE. Scopul ar trebui să fie ca statele să păstreze cât mai mult posibil din autonomia naţională într-o zonă cu monedă unică.
