"Uniunea Monetară 2.0" care va rezulta din discuţiile curente va fi foarte diferită de cea lansată în 1999, scrie Olli Rehn, vicepreşedintele Comisiei Europene şi comisar pentru afaceri economice şi monetare, într-un articol publicat de The Wall Street Journal. Cititorii ocazionali de comentarii pot fi scuzaţi dacă cred că guvernele europene implementează orbeşte politici dure de austeritate, sub supravegherea Comisiei Europene, obsedată de atingerea unor ţinte nominale de deficit arbitrare, continuă el. Este vremea ca acest mit să cadă.
În realitate, Pactul de Stabilitate şi Creştere al Uniunii Europene poate adapta calea de ajustare fiscală a unei ţări dacă acest lucru este cerut de situaţia economică. Pe lângă ţintele nominale de reducere a deficitului, fiecare recomandare nouă transmisă unui stat membru precizează măsurile fiscale structurale care trebuie luate în fiecare an până când deficitul excesiv este redus. Deşi ţintele nominale fac obiectul atenţiei presei, în analiza măsurilor luate de statele membre Comisia urmăreşte în primul rând dacă acestea respectă efortul structural convenit.
Această abordare este în concordanţă cu un alt element puţin cunoscut, dar vital, al Pactului: obiectivul pe termen mediu de a avea un buget echilibrat în termeni structurali. Ritmul înaintării pe termen mediu spre acest ţel este stabilit luând în considerare situaţia economică individuală a fiecărui stat membru. În consecinţă, unei ţări i s-ar putea permite mai mult timp pentru a-şi corecta deficitul excesiv. Aceasta s-a întâmplat deja de două ori anul acesta, anume în iulie pentru Spania şi în octombrie pentru Portugalia. Ambele ţări au acum timp până în 2014 pentru a-şi reduce deficitele bugetare sub 3% din PIB.
Pieţele trebuie asigurate că finanţele publice ale ţării vor fi solide pe termen lung
Desigur, există voci care spun că urmărirea consolidării fiscale în perioade de avans economic slab sau negativ este contraproductivă şi că ar fi de fapt nevoie de stimuli fiscali. Dar ce este de făcut atunci când ţările respective au pierdut accesul la pieţe sau se chinuie să ţină sub control randamentele în creştere tocmai din cauza temerilor privind sustenabilitatea datoriilor? Care ar fi impactul abandonării sau răsturnării politicilor de consolidare fiscală asupra eforturilor acestor ţări de a-şi linişti investitorii? Statele aflate în această situaţie ar trebui să fie circumspecte faţă de astfel de tentaţii iluzorii. Pieţele nu trebuie convinse că o ţară îşi poate impulsiona creşterea cu câteva zecimi de procent într-un an prin cheltuieli mai mari. Ele trebuie asigurate că finanţele publice ale ţării vor fi solide pe termen lung, ceea ce presupune urmărirea politicilor fiscale prudente, asigurarea sustenabilităţii statului social şi implementarea de reforme structurale care pot oferi o îmbunătăţire de durată a creşterii şi a ratei angajărilor.
Este adevărat că stabilizarea fiscală poate domoli creşterea pe termen scurt. Încercările de a măsura acest efect prin aşa-numitul "multiplicator fiscal" au primit recent multă atenţie. Subiectul merită o analiză, dar nu trebuie trase concluzii pripite. Multiplicatorii fiscali ar putea într-adevăr să fie mai mari în medie în această criză decât în perioade normale, din moment ce gospodăriile sunt mai constrânse financiar şi există mai puţin spaţiu pentru manevre monetare. Totuşi, aceasta nu înseamnă că multiplicatorii sunt mai mari în toate cazurile. În plus, ar trebui să analizăm dacă recesiuni mai adânci decât se aşteptau în unele ţări se datorează exclusiv, sau în mare parte, efectelor consolidării fiscale. Alţi factori au jucat un rol în fiecare caz de declin economic. În unele situaţii, acest lucru a fost cauzat de pierderea totală a accesului la pieţe sau de reducerea încrederii consumatorilor şi investitorilor. Ţările pentru care estimările de creştere economică au fost cel mai radical revizuite negativ în timpul consolidării fiscale aveau parte în acelaşi timp de creşteri majore ale spread-urilor şi resimţeau efectele prăbuşirii transmisiei politicii monetare în zona euro. Banca Centrală Europeană a observat a doua problemă şi intenţionează să o rezolve prin schema de Outright Monetary Transactions (tranzacţii monetare directe, - n. red.) anunţată recent.
În cazul ţărilor care au pierdut sau riscă să piardă accesul la pieţe, multiplicatorul nu ar trebui comparat cu cel înregistrat într-un scenariu normal, ci cu cel dintr-un scenariu care le-ar permite acestora să continue politicile nesustenabile dezvăluite de criză. Nu este prea dificil de imaginat că fluxurile externe de capital şi primele de risc mai mari ar anula rapid posibilele beneficii ale relaxării fiscale în astfel de situaţii. În mod paradoxal, dacă este măsurat în funcţie de o valoare de bază potrivită, multiplicatorul ar putea apărea nu doar mai mic decât cred unii, ci chiar negativ.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
