Unde este şi unde se îndreaptă soarta Europei: Diferenţa de viziune dintre Franţa şi Germania sau convergenţa dintre săracii şi bogaţii Europei

22 apr 2018 Autor: Crenguta Nicolae

Toate articolele pe tema discursului lui Emmanuel Macron din Parlamentul European despre viitorul Europei au vorbit despre relaţiile franco-germane, despre cum diferenţele de viziune dintre Franţa şi Germania întârzie baterea în cuie a unui nou proiect european. 

Pe urmă, Macron a fost în vizită la Angela Merkel şi iarăşi presa a vorbit numai despre divergenţele dintre Franţa şi Germania.

N-are importanţă nici că şeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, s-a grăbit să spună cu ocazia discursului lui Macron că UE nu e doar un club franco-german: în continuare, comentariile din media despre viitorul Europei par să se reducă doar la reflecţii despre ce anume desparte poziţia Germaniei de cea a Franţei şi cum ar putea fi armonizate aceste poziţii (în esenţă, e vorba de preferinţa lui Macron pentru o înmulţire a instrumentelor de unificare în interiorul zonei euro, în timp ce Merkel cere mai întâi reforme atât la nivelul zonei euro, cât şi la nivelul UE). Asta pentru cine e mai înclinat spre teorii.

Cât despre cei mai sensibili la retorică, ei vor fi rămas cu admiraţia faţă de talentul cu care Macron a redus toată dezbaterea despre Europa la o problemă pur morală, condamnând naţionalismul euroscepticilor, „fascinaţia pentru iliberalism” şi prezentând soluţia în chip de joc de cuvinte, parcă spre a aminti auditoriului că aparţine unei puteri culturale europene care a dat moralişti de seamă: „În faţa autoritarismului, răspunsul nu este autoritarismul democratic, ci autoritatea democraţiei.”

Desigur că ambele perspective de mai sus sunt legitime. Amatorii de teorie, care de la precedentul discurs fulminant al lui Macron despre viitorul Europei, din septembrie trecut, tot aşteaptă ca noul proiect al UE să se închege îşi vor fi pierdut un pic răbdarea. Între timp au tot apărut întârzieri: alegerile din Germania cu negocierile pentru un nou guvern, capriciile preşedintelui Trump în privinţa tarifelor vamale, războiul din Siria, dificultatea negocierilor pentru Brexit au tot distras atenţia elitelor. Iar acum mai e puţin până la summitul UE din 28-29 iunie, când ar trebui totuşi să se ajungă la un rezultat care să poată fi arătat cetăţenilor europeni, măcar şi pentru faptul că bat la uşă alegerile europarlamentare din primăvara viitoare.

Amatorii de discursuri mobilizatoare, la rândul lor, îşi vor fi pierdut şi ei un pic răbdarea văzând că în loc ca speranţele trezite anul trecut de Macron să fi dat aripi întregului continent, tendinţele centrifuge s-au amplificat.

Numai că ambele perspective neglijează „elefantul din cameră”: convergenţa care ar trebui să se producă, dar care tot întârzie nu e cea între Germania şi Franţa, ci între ţările mai bogate şi cele mai sărace ale UE, ori mai exact între categoriile de cetăţeni favorizate din punct de vedere economic de unificarea europeană şi cele defavorizate. Vom vedea la un moment dat şi cum se compune această diferenţă dacă facem abstracţie de graniţe; deocamdată însă e important să ţinem cont de diferenţele economice dintre ţări, tocmai pentru că ele, fiind un subiect neplăcut şi complicat, au ajuns să fie puse în paranteză în ultima vreme în discursul liderilor europeni.

Însuşi faptul că unii comentatori se gândesc că Franţa poate lua locul Germaniei ca locomotivă a Europei, bazându-se numai pe faptul că Macron vorbeşte mai mult decât Merkel, dovedeşte nerealism: nicio înţelegere corectă a UE n-are cum să facă abstracţie de diferenţa de putere economică dintre Germania şi toate celelalte ţări membre. Şi pe vremea lui Sarkozy ori Hollande, Franţa năzuia să pară un partener egal cu Germania atunci când era vorba de lansarea unor planuri pentru UE, lucru care altminteri a fost mereu convenabil pentru Angela Merkel, din moment ce aparenţa de tandem franco-german sau de grup franco-germano-britanic era mai prietenoasă decât imaginea unei singure puteri care decide.

Acum, după ieşirea din joc a Marii Britanii, ambiţiile Franţei au crescut, mai ales că Merkel e un lider vechi, Macron unul nou, iar un principiu de marketing politic e că o figură nouă are şanse mai mari să atragă un electorat obosit şi dezorientat, cum sunt acum europenii.

Mai departe, acelaşi nerealism se vede şi în modul cum Macron a pus problema unificării UE în termeni strict morali, înfierându-i pe „iliberali” fiindcă sunt răi şi ignoră valorile europene, deşi „iliberalii” s-au afirmat şi au ajuns să fie votaţi din motive economice reale. Ceea ce spune preşedintele francez despre valorile europene e corect şi trebuie salutat orice discurs al unui oficial din UE care pledează pentru egalitatea de tratament a cetăţenilor de către state, pentru toleranţă, diversitate şi democraţie liberală. Numai că nu e de ajuns: nici cei care declară că votează după criteriul valorilor promovate de un politician sau altul nu aleg de fapt în funcţie de valorile în sine, ci în funcţie de cât de mult se identifică cu suportul economic care se exprimă în acele valori.

Cine crede altfel cade în greşeala comentatorilor care acum se amuză superior pe seama ungurilor păcăliţi de Viktor Orban cum că vin refugiaţii peste ei, când de fapt numărul celor care chiar s-au stabilit în Ungaria e foarte mic.

În toamna lui 2015, când începuse avalanşa de refugiaţi în Europa, The Telegraph părea că se întreabă de ce refugiaţii preferă Germania, apoi Suedia, în loc să se oprească în alte ţări. Tot ziarul constata însă că alocaţia dată de state pentru refugiaţi era de până la 364 de euro pe lună în Germania, în Suedia era de până la 224 de euro, în Marea Britanie de până la 217 euro. Pe atunci se umpluse presa europeană de imaginile trenurilor ori ale convoaielor de refugiaţi care se opreau în Ungaria în drumul lor spre Germania: unii vorbeau de sălbăticia refugiaţilor care lăsau gunoi în urma lor, alţii vorbeau de sălbăticia localnicilor care îi loveau pe migranţi. Aceste detalii au acoperit însă esenţialul: refugiaţii nu voiau în ţările din sud şi est, ci în cele din vest şi nord, ştiind că acolo e bogăţia, nu în primele.

La noi a fost povestea cu refugiaţii afgani care au început să plângă când au aflat că au ajuns în România şi nu în Occident: este aceeaşi poveste despre diferenţele de putere economică din interiorul UE.

Nefiind politicieni, unii analişti economici îşi permit să afirme că dincolo de orice vorbe frumoase despre Europa valorilor, este vital ca UE să recunoască divergenţa economică dintre zonele sale drept cea mai importantă problemă şi să caute căi s-o rezolve. Institutul pentru Studii Economice Internaţionale de la Viena (WIIW) arată, într-un studiu din martie de care o să mai vorbim, că statele au reacţionat diferit la şocul deschiderii economiilor lor, în funcţie de poziţia geografică mai aproape sau mai departe de Germania şi de gradul de dezvoltare tehnologică existent la startul integrării în UE.

Rezultatul este o Europă polarizată structural, unde Europa de Est, dincolo de cifrele creşterii PIB ori de alocările de fonduri europene, a rămas subdezvoltată tehnologic, cu standarde calitative scăzute ale muncii şi cu salarii mici.

La rândul ei, Banca Mondială a publicat în martie un raport intitulat „A creşte uniţi: cum se poate moderniza maşina convergenţei europene”, unde spune acelaşi lucru: avansul tehnologic riscă să lase în urmă ţările cele mai sărace, regiunile cele mai subdezvoltate şi categoriile sociale cele mai puţin instruite, ceea ce adânceşte divergenţele economice din UE. Banca se referă în mod deosebit la calitatea educaţiei, care perpetuează falia dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci europeni: în jumătate din UE, peste 20% dintre tinerii de 15 ani sunt sub competenţa minimă la citit şi matematică, iar în Bulgaria, Malta, România şi Slovacia procentul depăşeşte 30%.

Ambele instituţii ajung la aceeaşi concluzie, anume că nu mai poate fi de aşteptat o convergenţă naturală, de la sine între ţările mai avansate tehnologic şi cele rămase în urmă, aşa cum credeau la început optimiştii integrării şi cum cred unii şi acum. WIIW susţine că va fi nevoie de o strategie coordonată a politicilor fiscale, salariale şi industriale, în locul abordării de acum bazate pe competitivitatea de costuri; Banca Mondială pledează pentru reforma sistemelor de învăţământ, politici active de creare a unor oportunităţi egale la educaţie şi de stimulare a adoptării noilor tehnologii, ştiind că primii vulnerabili la crize economice şi la schimbări pe piaţa muncii sunt cetăţenii săraci şi neinstruiţi. Ce este evident e că tonul s-a schimbat în astfel de analize: au dispărut tragerile de urechi din urmă cu câţiva ani la adresa noilor state membre, acuzate că sunt indisciplinate fiscal sau nerecunoscătoare faţă de investitorii străini.

Până ca schimbarea de ton să ajungă şi la liderii europeni care acum ţin cuvântări moralizatoare despre sălbaticii din UE probabil mai e însă mult.

 

 

 

 

 

 
Cuvinte cheie:
UE
, TENDINTA
, germania
, franta
, bogati
, saracie
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide