Numerosi analisti noteaza ca dolarul nu mai prezinta interes, asa ca investitorii "se refugiaza in aur si petrol". Exagereaza, desigur. Numai daca am socoti ca aurul si petrolul se vand contra dolari si tot vedem ca moneda americana prezinta interes.
O banca mare din SUA, Bear Stearns, a intrat in criza de lichiditati si lumea a intrat in panica. Desi e vorba doar despre o banca si nu despre sistemul bancar american.
Despre recesiune se vorbeste de cateva luni. Insusi Alan Greenspan, fostul presedinte al Rezervelor Federale, s-a referit zilele trecute la cea mai grava criza de dupa al Doilea Razboi Mondial. Oare nu cumva e mult prea subiectiv?
Psihologii le tin isonul finantistilor. Vad criza trecand pragul institutiilor financiare si lovind societatea in intregul ei. Concluzia e ca americanii devin vulnerabili din cauza... fericirii lor exagerate. O "fericire tampa", s-au grabit sa rosteasca voci ale unor personalitati ce par ca stiu ce spun.
E adevarat ca americanii, dupa razboi, au instituit un stil de viata intemeiat pe optimism. Si scriu "stil de viata - ceea ce inseamna mai mult decat mod de viata - pentru ca mi se pare o sintagma mai potrivita, bazata pe sinteze de gandire solida, economica, filosofica, sociologica si politica. Dar mitul "fericirii tampe" - ce pleaca de la ideea ca americanului ii ajunge un adapost, un biftec, lada cu bere si telecomanda televizorului - e tot atat de fals ca si mitul ca japonezul se multumeste cu o hrana sumara, cu o plata modesta si cu un adapost stramt, in schimbul carora e dispus sa munceasca pana la epuizare. Optimismul americanului pleaca de la privirea indreptata catre ziua de maine. O privire increzatoare, fapt ilustrat semnificativ de o fraza scrisa de nu mai stiu care ganditor ce observase ca americanii, inca inainte
a-si ridica ochii catre cer si a inalta zgarie-nori, s-au obisnuit sa vada in orice copil descult un viitor milionar. Fireste, ceva mai tarziu, cand copii lor au inceput sa umble incaltati, au deprins un alt obicei: sa vada in orice somer un viitor patron. Tot asa cum au vazut o viitoare mare artista de cinema intr-o spalatoreasa, un magazin stralucitor in micuta pravalie din coltul strazii sau o mare companie in fabrica modesta ridicata de un grup de intreprinzatori cu bani imprumutati de la banca. Mai cu seama, au privit in viitor si au vazut cum americanul sarac se va transforma, cu timpul,
intr-un american din clasa de mijloc.
Munca, in ochii americanului, a devenit de multa vreme o miza. Si a ramas o miza. Pariul lui cu viitorul. In consecinta, si-a cultivat harnicia, priceperea, imaginatia si initiativa in afaceri, ca sa castige acest pariu. Fatalismul nu a castigat niciodata teren in mintea si in sufletul americanului. Nici atunci cand imprejurarile nu
i-au fost favorabile. Cand li s-a parut, in anii '80, ca japonezii iau avans, au pus repede in circulatie un film care sa-i trezeasca: "De ce japonezii pot si noi nu?". Pentru ca, pe pamantul Americii, nimic nu e mai viu decat gustul pentru competitie, pentru triumf.
Au fost si momente cand a pierdut? Au fost, desigur. Nici nu e posibil sa mergi din succes in succes. In economie, mai ales, dupa ani de boom vin aproape fara exceptie ani in care esti nevoit
sa-ti tragi sufletul, sa-ti refaci fortele istovite si sa aduni noi resurse pentru noi perioade de crestere.
Dupa anii '60, bunaoara, cand America a fost cuprinsa de un val de bunastare, a urmat declinul din anii '70. Americanii s-au trezit, dintr-o data, cu valuri de inflatie si somaj. Visul cresterii neincetate a standardului de viata, in care incepuse sa creada orice american, s-a spulberat dintr-o data. Americanii s-au vazut nevoiti sa munceasca mai mult si sa castige mai putin. Caci salariile reale erau reduse drastic de inflatie. In conditiile in care inca un indicator economic suferea amputari: curba productivitatii muncii. Un lucru devenise evident: economia americana nu era sanatoasa in anii '70. Pretul mediu al unei locuinte familiale crescuse consistent. Ratele dobanzilor ipotecare au urcat de la 8,5 la 12,7 la suta. Ratele ipotecare lunare au ajuns sa fie exagerat de mari. Si cum venitul net al unei familii crestea mult mai incet, povara cumpararii unei locuinte se dublase. Multe familii nu-si mai permiteau sa solicite credite ipotecare ca sa-si cumpere locuinte. Recurgeau la inchirieri, dar si chiriile cresteau continuu.
Americanii, insa, n-au dat semne de descurajare. Dimpotriva, si-au spus ca pana vor reusi sa inlature raul din drumul lor, au o singura solutie: sa faca raul sa lucreze pentru ei. Cum a fost posibil? Fireste ca un rol de prima importanta l-au jucat creditele de consum si creditele ipotecare. Dar la baza s-a aflat un alt factor, poate si mai important: increderea in viitor, la care m-am referit mai inainte. Americanii au avut incredere in viitor si s-au imprumutat la banci, avand convingerea ca vor castiga bani si vor putea sa-si plateasca datoriile. Bancile au avut incredere in viitor si nu s-au temut sa le dea bani americanilor ca sa-si ridice locuinte noi si sa-si cumpere bunuri de consum. Rationamentul s-a dovedit corect si pentru o parte, si pentru cealalta. Iar daca in anii '80, in plin efort pentru schimbarea realitatilor economice, in vremea lui Reagan, multe banci americane au dat faliment, cauza n-a fost regula: inmultirea creditelor date populatiei si companiilor. Cauza a fost exceptia: excesul la care au recurs bancile lacome. Nu sunt insa deloc putine acele voci care au vazut o binefacere in valul de falimente din anii '80, ce au condus la insanatosirea intregului sistem bancar american. Cu mentiunea ca, in orice gradina, din cand in cand, un efort de primenire e mai mult decat necesar.
Continuare miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
