Când falsele probleme ocupă agenda

Atunci când vine vorba de impozitarea veniturilor este, evident, vorba de o opţiune politică explicită a unui guvern. Desigur, dincolo de opţiunea politică nu pot fi ignorate anumite constrângeri de natură financiară de care un guvern trebuie să ţină seama.

Actualul guvern este re­zultatul unei coaliţii politice, alcătuită din par­tide cu filosofii dife­rite şi din oameni cu cre­dinţe diferite. Prin­ci­pa­lele două partide - PNL şi PSD - au orientări de dreapta şi, respectiv, de stânga. În ceea ce priveşte impozitarea salariilor, aceste partide au hotărât să discute plecând de la un compromis. În principiu, au acceptat că rata maximă a impozitului pe venit nu va depăşi 16%, dar, în acelaşi timp, pot fi acceptate rate de impozitare reduse pentru anumite salarii mici. (Impozitarea profiturilor com­paniilor nu este subiect de discuţie, nimeni nu aşteaptă vreo modificare.)

S-a discutat şi încă se discută mult în legatură cu "cota unică" de 16% cu care se impozitează acum salariile. Dar, dincolo de patimă, este uşor de înţeles că astăzi avem în România o cotă no­mi­nală, dar opt cote efective de impozitare a salariilor. De ce? Pentru că aplicăm (ce-i drept) o singură cotă de impozitare (16%), dar unor baze diferite.

Un calcul simplu: din salariul brut, oamenilor li se reţin contribuţiile pentru şomaj, pentru asigurări sociale şi pentru sănătate. Mai departe, pentru salariile care nu depăşesc un anumit prag, se scade o aşa-numită "deducere de bază". Pentru veniturile care depăşesc acel prag nu se mai aplică deducerea res­pec­tivă. Ceea ce rămâne este aşa-numita "bază impozabilă". La ea se aplică im­pozitul de 16%.

În evidenţele autorităţilor fiscale, sa­lariile brute se împart în mai multe cate­gorii. 15 "clase de salarii", din care luăm la întâmplare trei salarii şi... trei sa­lariaţi: Radu, care are un salariu brut de 1.277 lei/lună, Alexandra cu un salariu de 2.808 lei/lună şi Matei cu un salariu de 6.968 lei/lună. Deşi ei toţi ştiu că "impo­zitul pe salariu" este de 16%, de fapt, ei au cote efective de impozitare diferite: 12% în cazul lui Radu, 15% în cazul Alexandrei şi 16% în situaţia lui Matei. De ce?

Pentru Radu, care în acest exemplu are cel mai mic salariu brut în compa­ra­ţie cu ceilalţi, avem: salariul brut (1.277 lei) minus contribuţii pentru şomaj şi CAS (140 lei) minus contribuţie pentru să­nătate (70 lei) egal venit din salariu (1.067 lei). Mai departe, se scade dedu­cerea de bază 260 lei şi se obţine baza de im­pozitare (807 lei). Acum, putem să ve­dem care este impozitul pe salariu - 16% din 807 lei, adică 129 lei. Or, 129 lei (impozitul pe salariu) reprezintă 12% din venitul din salariu - 1.067 lei - (aşa cum este el definit de autoritatea fis­cală). 12% este cota efectivă de im­pozitare a salariului pentru Radu.

Acelaşi mod de calcul pentru Ale­xandra arată o bază diferită pentru apli­carea impozitului: salariul brut (2.808 lei) mi­nus contribuţii pentru şomaj şi CAS (309 lei) minus contribuţie pentru să­nătate (154 lei) egal venit din salariu (2.345 lei). Mai departe, se scade dedu­cerea de bază 150 lei şi se obţine baza de im­pozitare (2.195 lei). Acum putem să ve­dem care este impozitul pe salariu - 16% din 2.195 lei, adică 351 lei. Or, 351 lei (impozitul pe salariu) reprezintă 15% din venitul din salariu. 15% este co­ta efectivă de impozitare a salariului pentru Alexandra.

Continuând să ne jucăm "de-a con­ta­bilii", parcurgem aceiaşi paşi şi utili­zăm aceleaşi definiţii ale termenilor pen­tru Matei - cel care are cel mai mare salariu în acest exemplu. În cazul lui Ma­tei, nu se mai poate aplica "deduce­rea de bază", salariul brut depăşind pra­gul maxim până la care se poate aplica aceas­tă deducere. În rest, totul se cal­cu­lează la fel. În final, vedem că, pentru Ma­tei, cota efectivă de impozitare a sala­riului este de 16%.

Trei oameni din trei categorii de sa­larii diferite plătesc statului sume dife­rite. Nu numai sumele pentru contri­bu­ţiile de şomaj sau CAS şi pentru sănă­tate, dar şi impozitele pe salariu sunt di­ferite. Când ai un salariu mai mare, plă­teşti mai mult. Iar, după ce salariul (brut) trece de un anumit prag, nu mai exis­tă acea "deducere de bază". Ale­xandra plăteşte mai mult "la stat" decât Radu, iar Matei plăteşte mai mult decât Alexandra.

Oricine face aceste calcule poa­te vedea, de exemplu, că Matei plă­teşte 766 lei/lună pentru contribuţia de şo­maj şi pentru CAS (faţă de 140 lei/lu­nă, cât plăteşte Radu, şi, respectiv, 309 lei/lună, cât plăteşte Alexandra), 383 lei/lună pentru sănătate (faţă de 70 lei/lu­nă, Radu, şi 154 lei/lună, Alexan­dra). La fel, şi "impozitele pe sala­riu" plă­tite statului sunt diferite: 129 lei/lună (Radu), 351 lei/lună (Ale­xandra) şi 931 lei/lu­nă (Matei).

Destul cu socotelile contabile, să ve­dem acum care este impactul "poverii fis­cale" în ceea ce priveşte impozitul pe salarii. Aşa cum sunt definite cate­go­ri­ile de salarii (de către autorităţile fis­cale), am putea separa "salariile mici" de "salariile mari" în funcţie de apli­ca­rea/neapli­carea "deducerii de bază". Altfel spus, dacă avem un salariu mare, nu aplicăm deducerea. Conside­răm că pen­tru salariul mic se aplică acea scă­de­re tocmai pentru a uşura po­vara fiscală pe care o su­por­tă lucrătorii cu salarii şi aşa foarte mici.

86% dintre salariile din România sunt mici şi doar 14% dintre salarii sunt mari. Contribuţia salariilor mici în to­ta­lul veniturilor statului din impozitul pe sa­lariu este de 55%, iar salariile mari asi­gură 45% din totalul acestor venituri. Sala­riile mici, covârşitor majoritare, con­tribuie cu 60% la fondurile de şo­maj, CAS şi sănătate iar salariile mari (mult mai puţine) asigură restul de 40%.

Cam atât despre "distribuţia" po­ve­rii fiscale. Orice discuţie legată de distri­buţia poverii fiscale poate să treacă în plan secundar, mai ales dacă acceptăm fap­tul că fiscalitatea este o opţiune în pri­mul rând politică asumată de un gu­vern. Când este vorba despre o co­aliţie, care îşi fixează obiective poli­ti­ce şi de dezvol­tare economică majore, mul­te detalii pot fi trecute în plan se­cun­dar atât timp cât se agreează res­pec­tarea unor principii generale. Sta­bili­tatea cadrului fiscal pentru reducerea in­cer­titudinii şi creş­terea predictibilităţii - con­diţii absolut necesare unei mai bune func­ţionări a me­diu­lui de afaceri - sunt acum mai impor­tan­te decât orice discu­ţie legată de "efectele distributive" ale impozitării.

Dacă, din raţiuni pragmatice, de cal­cul politic, s-a convenit că rata maximă de impozitare să nu crească, nu văd de ce nu ar putea fi acomodate ideile în sen­sul reducerii în continuare a poverii fis­cale asupra lucrătorilor cu cele mai mici salarii. Dincolo de opţiuni şi cre­din­ţe personale, totul se plasează în con­tex­tul unei coaliţii între partide cu orientări ideo­logice diferite (dreapta şi stânga).

Sigur, vor exista pierderi de ve­nituri bu­getare. Primele estimări arată că veni­tu­rile ar putea să sca­dă cu aproximativ 897 milioane de euro. Dar, dacă acesta este "preţul" pentru a asi­gu­ra sprijinul po­litic necesar re­for­melor şi con­strucţiei in­stitu­ţio­nale necesare şi raţionale în Ro­mânia anilor următori, el poate fi asu­mat. Cu siguranţă însă, tot în ca­drul ace­leiaşi coaliţii se acceptă şi că re­forma în sectorul întreprinderilor de stat şi re­for­ma sistemului administraţiei pu­blice tre­buie să continue şi se va găsi un nu­mi­tor comun în ceea ce priveşte ritmul aces­tor reforme. Nu este lipsit de im­por­tanţă faptul că numai la sfârşitul anului 2011, pierderile companiilor de stat de­pă­şeau cu mult 1 miliard de euro, în con­diţiile în care economia a crescut totuşi.

În politica fiscală nu există o "regulă de aur"

Nu există nicio "regulă de aur" pentru stabilirea unui sistem de impo­zi­tare sau a unor cote de impozitare. Din păcate, nici simpla "transferare" a unui sistem fiscal dintr-o ţară unde lucrurile merg bine într-o altă ţară unde lucrurile merg mai puţin bine nu este o soluţie.

Este adevărat, ţările mai bogate tind să aibă impozite mai mari decât ţările mai sărace. La începutul anilor 2000, ni­ve­lurile medii de impozitare erau de do­uă ori mai mari în ţările dezvoltate (35% din PIB) decât în ţările în curs de dez­voltare (17% din PIB). Dar, cu cer­ti­tu­dine, acest lucru nu înseamnă că pen­tru a creşte "bogăţia" unei ţări tre­bu­ie să creşti impozitele. Acest lucru ara­tă mai degrabă că pentru a impozita mai mult, trebuie ca mai întâi să crească economia.

Există cu siguranţă o legătură între ca­pacitatea unei ţări de a impozita fără a des­curaja semnificativ activitatea pro­ductivă şi asumarea riscului şi gradul ei de dezvoltare. Legătura apare, în primul rând, sub forma structurii financiare din­tr-o ţară şi importanţa agenţilor eco­no­mici mari, care sunt surse de creare de locuri de muncă şi de venit pentru o ma­re parte a populaţiei. Dacă sistemul fi­nanciar este suficient de sofisticat şi ma­rii contribuabili sunt suficient de re­le­vanţi, guvernele pot fi mai eficiente atunci când impo­zi­tează. Atunci când cea mai mare parte a activităţii eco­no­mi­ce nu trece prin sectorul financiar, cu si­guranţă activitatea în economia infor­mală este predominantă şi, de aceea, ve­ni­turile guvernului din taxe şi impozite nu pot creşte semnificativ.

În România există suficiente ele­men­te care arată că autorităţile ar putea să-şi crească veniturile fiscale dacă sis­te­mul finanţelor publice se îmbunătăţeşte şi dacă se aplică o politică fiscală po­tri­vită. Sistemul financiar este suficient de bi­ne dezvoltat pentru a fi atractiv pentru fir­me şi cetăţeni, iar organizaţiile eco­no­mice mari sunt suficient de prezente în me­diul economic. Astfel, guvernul ar pu­tea să ia în considerare o strategie care să urmărească obţinerea celei mai mari părţi a veniturilor de la "marii con­tri­buabili" şi nu de la contribuabilii mici - acest lucru este deja o bună practică în ţările dezvoltate (şi nu scuteşte nici­de­cum contribuabilii mici de plata im­po­zi­te­lor). Ceea ce de abia acum se con­stru­ieşte este un model de afaceri al ad­mi­nis­traţiei fiscale care să stimuleze supu­nerea voluntară la impozitare. Mai mult, lipseşte încre­de­rea contribuabililor că ar putea bene­ficia de servicii publice de calitate pen­tru care ei plătesc taxe şi impozite.

Dacă oamenii au încredere că auto­rităţile încearcă să furnizeze servicii publice de calitate, vor sprijini eforturile unui guvern de creştere a veniturilor fis­cale. Chiar dacă această încredere nu se poate obţine imediat, important este că autorităţile să fie consecvente atât în ceea ce priveşte reforma în sistemul fi­nan­ţelor publice, cât şi în exerciţiul mai am­plu al reformei întregului sistem al administraţiei publice.

Câteva concluzii

În primul rând, trebuie să ne con­cen­trăm pe stabilitatea impozitelor şi taxelor pentru a reduce incertitudinea con­tribuabililor - companii şi salariaţi. Un sistem previzibil este esenţial pentru a încuraja activitatea economică. Abor­darea "bază largă, rate mici" va permite prac­ticarea unor impozite relativ mici percepute unor categorii cât mai diverse de plătitori şi va reduce stimulentele pentru corupţie şi evaziune fiscală.

În al doilea rând, va trebui să respin­gem ideea "privilegiilor fiscale". În anii '90, am învăţat că aceste "privilegii" se dau uşor şi se iau greu, dar şi faptul că ele merg mână în mână cu favoritisme politice pe care le plătesc "alţii".

În al treilea rând, ştim că utilizarea unui număr mic de cote de impozitare re­duce problemele create de cote dife­renţiate de impozitare şi descurajează corupţia şi evaziunea fiscală.

În al patrulea rând, simplificarea impozitelor face posibilă reducerea cos­turilor de plată pentru contribuabilii mai puţin obişnuiţi cu rigoarea relaţiilor cu autorităţile fiscale.

În al cincilea rând, pe măsură ce ve­niturile în România vor creşte, ne pu­tem gândi la creşterea veniturilor guver­nului din impozite pe venit. Accentul nu trebuie, însă, pus neapărat pe caracterul progresiv al impozitării, ci pe analizarea elasticităţii impozitelor faţă de venit. O abordare pragmatică poate supravieţui în compania unei abordări ,,justiţiare". În timp ce venituri mai mari pentru guvern sunt o condiţie pentru finanţarea unor cheltuieli mai mari ale acestuia, se poate accepta importanţa caracterului progresiv din perspectiva echităţii şi a încrederii în guvern.

Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanţelor