Revin la prima mea documentare in Apus, in vara anului 1970.I-am luat un interviu primarului de atunci al Vienei domnul FelixSlavik. L-am intrebat pe domnul Slavik: "Ce-i deosebeste peaustrieci de nemti?". Zambeste. "Nemtii, imi spune, traiesc ca samunceasca. Austriecii, in schimb, muncesc ca sa traiasca... Satraiasca bine."
Domnul Slavik avea un vadit interes pentru finantarea bunastarii.Citise mult in materie, ii studiase cu deosebire pe sociologiiamericani si era adeptul declarat al impartirii poverii: plataconsumului din venituri curente si din credite. Despre consumulcotidian gandea ca daca o familie, din venitul total, reuseste sacheltuiasca pentru o hrana consistenta mai putin de o treime, areconditii sa traiasca bine. Pentru ca oricat de mare ar fi pofta deconsum a familiei, dincolo de cerintele cosului alimentar, treisferturi din venit ii vor ajunge ca sa-si achite celelaltefacturi.
- Si ca sa-si construiasca o casa? l-am intrebat.
A raspuns dupa o pauza: "Cu casa e mai complicat. Dar din cele treisferturi ramase din venit, dupa ce a rezolvat cu facturaalimentara, va putea sa-si plateasca si rata la banca pentru ocasa. Banca vrea dobanda. Dar, in schimb, constrange timpul saalerge repede. Primesti casa imediat si platesti o viata. E maibine decat sa platesti o viata, economisind, si sa-ti cumperi casaabia cand esti batran".
Dar sa revin la impartirea cheltuielilor. Atunci, in vara lui 1970,lumea nu fusese inca ravasita de marile crize energetice. Barilulde petrol costa cativa dolari. Asa ca socoteala facuta de domnulSlavik putea sa aiba acoperire in realitatea acelui timp. O familiecare isi asigura hrana doar cu o treime din venit, in conditiicantitative si calitative optime, avea toate motivele sa spere ingeneral - si nu doar in privinta cosului alimentar - la o bunastaredecenta. Caci ar fi reusit, cu celelalte doua treimi, sa ajunga laun nivel acceptabil al cheltuielilor pentru intretinerea casei,pentru imbracaminte, educatie, nevoi culturale si destindere. Plusrestituirea in rate a unui credit pentru casa. Daca, bineinteles,traia intr-o casa a carei constructie fusese finantata debanca.
Astazi insa lucrurile nu mai sunt atat de simple. Lumina si caldurase scumpesc fara incetare. Pretutindeni in lume. Mai degraba amputea sa socotim ca unei familii ii va fi greu sa aspire la obunastare decenta daca nu-si acopera, cu cel mult o treime dinvenit, toate cheltuielile pentru intretinerea locuintei. Cu atatmai mult, in aceste conditii, confortul e tot mai greu de asiguratfara credite bancare. Mai cu seama casa. Cati isi permit sa-si facao casa din venituri curente sau din propriile economii?
La inceputul anilor '70, in plin avant economic, populatia Austrieiera relaxata in privinta standardului de viata. Si in niciun caz,pentru austrieci, conceptul de bunastare nu se reducea la bunurileaflate pe rafturile magazinelor alimentare si la preturile lor.Bunastarea constituita din unicate - si deci diversificata,intemeiata nu doar pe bani, ci si pe imaginatie, pe rafinamentcultural, pe bun-gust - nu era deloc o pasare rara. Desi o mareparte a austriecilor se bucurau doar de o bunastare de serie. Unsoi de bunastare dominata de tipare si de moda, contributiileimaginatiei individuale fiind minime. Era insa evidenta o puternicatendinta catre diversificare, catre unicate.
Ziarele din Austria, care scriau mult si dens despre bunastare,adunau sub acest concept hrana, conditiile de locuit si de munca,climatul social, educatia, sanatatea, timpul liber, circulatiainformatiilor. Plecand de la ideea ca bunastarea este o conditieindividuala. Masurata insa in dimensiune sociala. Si fiind posibilape scara larga numai intr-o tara in care mersul economiei face capartea cea mai mare a populatiei sa traiasca bine.
Nu exista insa trai bun fara o casa buna.
L-am intrebat pe domnul Slavik ce sanse are un austriac de rand satraiasca intr-o casa buna.
- N-o sa raspund eu! a precizat primarul Vienei. Ar fi mai bine sastati de vorba cu oameni care cunosc toate detaliile. O sa vaaranjez cateva intalniri.
Am stat intr-adevar de vorba, in acele zile, cu edili, cueconomisti, cu sociologi. Erau convinsi ca populatia Austrieiaspira la o bunastare concreta. Numai ca bunastarea nu poate fi unapentru toti. De altfel, nici nu si-o proiecteaza toti in aceleasicontururi. Iar diversitatea opiniilor si dorintelor ingreuneazamisiunea oricarei guvernari. Oficialitatile reusesc rareori sagaseasca raspunsuri optime la nevoi concrete. Se multumesc sainsire cifre si sa asigure populatia ca tara poate sa obtina atatPIB, atata productie, atat consum. Daca populatia ar trai cu"medii", lucrurile ar fi simple. Dar populatia are nevoie de case,de hrana, de imbracaminte, de locuri de munca, de spitale, de scolisi de multe altele. Aceste bunuri ajung pentru toti? Si daca nuajung, cum sa fie impartite? Intrebari grele. Mai ales cabunastarea nu poate fi desprinsa de eficienta fiecaruia si deeficienta societatii.
- Cine imparte? am intrebat.
- Piata! a fost raspunsul... Dar statul trebuie sa intervina si saajute piata sa functioneze bine.
Le-am spus ca la noi statul face case si le inchiriaza prinintreprinderi, cu chirii foarte mici. Un sociolog mi-a raspuns:"Sunt doua sisteme: al nostru si al dumneavoastra. Nu cred ca suntbune amandoua. Dar numai timpul va arata care-i cel bun".
Dar cei mai multi dintre interlocutorii mei erau convinsi ca statulnu se poate amesteca sa dea case. N-are vocatie. Si, apoi, cum arputea s-o faca? Sa ia bani de la toti si sa le dea case doar unora?Ar fi nedrept. Constructia de case e treaba pietei. Ca sifinantarea caselor. Oamenii se pot imprumuta la banci si sa-si facalocuinte.
Continuare: miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
