In practica politica exista mai multe modele de construire a unei cariere politice. Ele se impart in doua mari categorii. Strategiile conflictuale in care omul politic urmarette provocarea si intretinerea permanenta a disputelor, de preferat cu cei mai puternici, pentru a-ti mari astfel cota si vizibilitatea, respectiv strategiile de oportunitate in care actorul politic cauta sa-ti consolideze o structura larga de sprijin politic pentru a-ti creste influenta. Al doilea tip de strategii nu exclude cu totul conflictualitatea, dar accentul cade pe consens, pe echilibru si pe minimalizarea riscurilor care ar putea compromite cariera politica. La noi, politicieni precum Traian Basescu, Vadim Tudor si, mai nou, Cozmin Gusa s-au consacrat ca personaje eminamente conflictuale, in timp ce modelul de oportunitate este reprezentat de politicieni precum Adrian Nastase, Mircea Geoana, Calin Popescu Tariceanu sau Adriean Videanu. Nu mi-am propus sa vorbesc in aceasta analiza despre dimensiunea etica a problemei. Tara romaneasca nu duce lipsa de moralitati care sa intoarca subiectul pe toate fetele. Dimpotriva, doresc o abordare pragmatica a conflictualitatii ca strategie de inventare a unui personaj politic de succes. De asemenea, nu ma voi concentra asupra modelului paradigmatic reprezentat de Traian Basescu, ci ma voi opri putin asupra altui actor politic, aflat zilele acestea in plina verva, este vorba de Cozmin Gusa.
Inainte de toate, este necesara o discutie asupra premiselor de la care pornim. Teoria politica spune ca prin conflict intelegem o relatie de opozitie intre doua sau mai multe forte sociale care au interese diferite in ceea ce priveste controlul asupra resurselor si a modului lor de alocare. Prin urmare, orice relatie politica este, in esenta, una conflictuala pentru ca pune in competitie doua sau mai multe grupuri. Diferenta fata de primitivul care lovea cu parul pentru a smulge ciolanul din mainile vecinului este totusi una de esenta. Sistemul democratic ofera, prin institutiile deliberative, spatiul ideal de manifestare controlata a conflictelor. Si cand spun spatiu de manifestare deliberativa nu ma refer doar la Parlament, ci la toate celelalte microstructuri din cadrul institutiilor publice, din cadrul partidelor politice sau a altor organizatii care permit dezbaterea "organizata" in baza unor reguli aplicabile tuturor. Excesul de conflictualitate, deci granita care face distinctia intre strategiile de oportunitate si cele conflictuale de construire a carierei, apare atunci cand actorii politici considera ca institutiile sistemului (Parlament, Consilii, forumuri de dezbatere interna ale partidelor etc) nu mai ofera un cadru suficient pentru a-ti afirma si rezolva interesele. Drept urmare, ei forteaza regulile scrise sau nescrise si actioneaza pentru a cuceri mai multa putere. Dar sa nu intelegem lucrurile gresit. Excesul de conflictualitate nu inseamna renasterea prietenului nostru care lovea cu parul pentru ciolan. Pur si simplu, ne aflam intr-o faza mai accentuata de conflict in care efectul actiunilor politicienilor este, de cele mai multe ori, provocarea de crize. Tocmai aici incepe partea interesanta pentru cei care isi construiesc cv-ul politic cu ajutorul disputelor permanente. Motivul? Atentia comunitatii este intotdeauna captata de situatiile in care regula sau cutuma este incalcata, iar ca urmare capii cetatii intra in conflict. Este o situatie echivalenta spectacolului. Si cum in societatea democratica moderna, mass-media duce mesajele politice in fiecare casa, politicianul care ttie sa faca din conflict, din criza un spectacol, are succesul garantat. Notorietatea sa creste, daca spectacolul place, audienta e favorabila, iar o data cu aceasta se marette ti gradul sau de influenta, adica puterea pe care o detine. Sigur, exista si anumite conditii. Este obligatoriu pentru ca liderul politic sa aiba o eticheta a respectabilitatii. Adica acea poveste, unori sincera, alteori idilica, pe care ne-o prezinta liderul politic drept justificare suprema a actelor sale. In cazul lui Basescu au fost pe rand lupta cu talibanii "care nu stiau sa conduca", lupta cu "pesedintii corupti" sau, mai nou, lupta cu "antreg sistemul corupt". In cazul lui Cozmin Gusa, razboiul sau este motivat de dorinta de a-i da jos pe comunistii - "uaseceristii" cum le spune el facand referire la membrii fostei Uniuni a Studentilor Comunisti - care conduc tara si nevoia de promovare pe scara larga a tinerilor. Acest mesaj s-a aflat practic in spatele tuturor gesturilor conflictuale ale lui Gusa, de la plecarea din PSD, pana la plecarea zgomotoasa din PD. Este o formula care pana acum s-a dovedit de succes si care va functiona ca vehicul de atractie inclusiv pentru proiectul sau "popular" de constructie politica. Ramane de vazut daca Gusa va merge mai departe decat Basescu. Daca va aduce in actualitate pe omul cu parul care n-are mama, n-are tata cand vine vorba de articularea adversarilor si promovarea intereselor sale intr-un cadru conflictual de anvergura.
* Remu Stefureac este doctorand in stiinte politice la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
