Tensiunile care au aparut in cadrul guvernului Tariceanu cu ocazia desemnarii prefectilor, a secretarilor de stat, dar ii a primei demisii a unui ministru, mi-au prilejuit o scurta intoarcere in trecut, in perioada conflictelor guvernarii CDR. Sn urma unei discuaii pe care am avut-o inainte de 2000 cu un analist politic important din Romania, pe marginea instabilitatii coalitiei de guvernare de dupa 1996, mi-a ramas intiparita in memorie o o comparatie plastica a crizei politice cu un cutremur de pamant. Asa cum dupa un cutremur avem ocazia de a vedea structurile de rezistenta ale cladirilor ca urmare a prabusirii peretilor, la fel, in urma unei crize politice putem vedea mai clar structura sistemului politic si eventualele sale deficiente. Sigur, daca in urma unei asemenea revelatii avem si inspiratia de a opera schimbarile necesare pentru remedierea problemelor, atunci putem spune fericiti ca sistemul nostru politic este mai stabil. In caz contrar, nu ramane decat sa ne resemnam la gandul ca atunci cand se vor repeta conditiile favorizante, criza politica se va produce din nou. Romania s-a confruntat in perioada 1996 - 2000 cu doua crize politice majore: este vorba de criza Guvernului Ciorbea si criza Guvernului Vasile. Nici unul din aceste evenimente nu a dus la o reforma a sistemului nostru politic, ceea ce face ca astazi, in conditiile in avem un nou cabinet de coalitie, premisele crizei sa fie la fel de vii.
Teoria politica imparte cabinetele de coalitie dupa mai multe criterii. Conform acestora guvernul Tariceanu se bazeaza pe o coalitie minimal castigatoare expusa la factorii de instabilitate care provoaca de regula crizele guvernamentale. Dar sa vedem care sunt acesti predictori ai instabilitatii si cum ar putea fi ei invalidati.
1. Coalitia este formata din partidele minimal necesare pentru a forma majoritatea parlamentara. PNL - PD - UDMR si PUR la care adaugam partidul sindicalittilor si grupul minoritatilor nationale formeaza, la limita, o majoritate. Acesta realitate obliga la negocieri permanente intre sustinatorii executivului ceea ce implica o probabilitate ridicata de aparitie a tensiunilor si conflictelor.
2. Coalitia de guvernare este formata dintr-un numar mare de partide. Cinci partide implicate in actul de guvernare inseamna o distributie dificila a puterii si un proces complicat de gestionare a neintelegerilor.
3. Convergenta politica redusa dintre partidele coalitiei. Cabinetul Tariceanu este format dintr-un partid liberal, unul social-democrat, unul etnic, altul declarat social-liberal si un partid minuscul cu 5 parlamentari care a intrat Legislativ pe listele unei formatiuni nationalist-extremiste. Aceasta premisa a instabilitatii coalitiei ar putea fi eliminata doar in conditiile in care proiectul politic al fuziunii PNL - PD va avea succes. Deocamdata, el se afla la stadiul declaratiilor de intentii, ceea ce este insuficient pentru diminuarea riscurilor de criza ale coalitiei guvernamentale.
4. Participarea tuturor partidelor este obligatorie. Conditia de existenta a cabinetului Tariceanu este participarea obligatorie a tuturor partenerilor pentru ca plecarea unuia ar destrama majoritatea parlamentara. Aceasta situatie creeaza un echilibru fragil.
5. Partidele din coalitie sunt interesate exclusiv de maximizarea puterii lor, fapt care stimuleaza conflictele. Asa se explica negocierile tensionate pentru desemnarea prefectilor, care au fost solutionate doar printr-o interventie riscanta a presedintelui, aflat la un pas de a provoca el insuti distrugerea coalitiei. Tot ata se explica dificultatile cu care sunt desemnati secretarii de stat si demisia ministrului delegat pentru activitatile de control care, lipsit de parghii importante de putere, a preferat sa-ti dea demisia.
6. Inexistenta unui status-quo in ceea ce priveste distributia puterii intre parteneri reprezinta un alt factor favorizant al instabilitatii cabinetului Tariceanu. Liderii coalitiei au anuntat ca lucreaza la un protocol de vreo 500 de pagini care sa regleze raporturile dintre partide. Un asemenea protocol se va dovedi util doar daca va impune un set de reguli stricte peste care nu va putea trece nici un partener, fara ca prin aceasta sa-ti semneze abdicarea de la putere. Altfel spus, un protocol care sa institutionalizeze santajul drept element coagulant al coalitiei.
7. Lipsa altor parteneri politici viabili din afara coalitiei. Daca privim structura Parlamentului, remarcam ca Guvernul Tariceanu aduna toti partenerii posibili, in conditiile in care intrarea PSD si PRM la guvernare este exclusa. Lipsa unei marje de siguranta care sa-i permita replierea in caz de tradare a unui partid prieten accentueza premisele instabilitatii guvernarii.
Sigur, liberalii si democratii pot spera la sciziuni ale PRM si PSD care sa duca la aparitia altor formatiuni parlamentare cu care sa poata discuta. Nu cred insa, ca ar trebui sa se imbete cu apa rece, bazandu-se pe asemenea evolutii. Mijloacele de stabilizare a coalitiei trebuie cautate in interior. Avantajul imens pe care il are Guvernul Tariceanu este experienta fostelor cabinete de coalitie ale caror greseli va trebui sa le evite cu orice pret daca nu doreste sa le impartaseasca soarta. Sa speram in cat mai putina naivitate.
* Remus Stefureac este doctorand in stiinte politice la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative (SNSPA)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
