Incepand cu anii 1970, Partidul Comunist Roman, la propunerea conducerii superioare si cu aprobarea unanima a tuturor congreselor, conferintelor nationale si plenarelor, isi fixase ca obiectiv strategic subsidiar "cresterea continua a nivelului de trai al populatiei". Partidul nu-si putea imagina ducerea la bun sfarsit a vastului proiect de edificare a unei societati socialiste multilateral dezvoltate in afara datoriei de a satisface nevoile personale ale constructorilor socialismului. Importanta distinctie conceptuala operata in aceasta materie de gandirea comunista a supravietuit prabusirii regimului: in planul trebuintelor vietii cotidiene, cetatenii formeaza o populatie, in vreme ce la nivelul constiintei ei formeaza o societate animata de un proiect politic colectiv. Atunci cand, la sfarsitul lui 2007, a anuntat fuziunea in regim de urgenta a PD cu PLD, partide ce castigasera indiscutabil alegerile europene din noiembrie, Teodor Stolojan, insarcinat de raposatul Partid inca din anii 1980 cu contabilitatea masurilor de sporire a bunastarii locuitorii socialismului de stat, a reactualizat vechiul obiectiv aratand ca misiunea marelui partid de centru-dreapta ce urma sa indeparteze de la putere o clasa politica oligarhica si corupta nu era altul decat "cresterea nivelului de trai al populatiei". Formula lui Stolojan este departe de a fi insolita sau anacronica, de vreme ce descrie scopul major pe care absolut toate partidele politice romanesti si l-au fixat: a raspunde nevoilor si asteptarilor oamenilor. Altfel spus, partidul prezidential cu ambitii majoritare nu are intentia de a se distinge in vreun fel nici de partidele din care este alcatuit si nici de formatiunile cu care se afla in competitie. Cum se face ca misiunea pe care si-o asuma politicienii romani ramane, peste decenii, revolutii si privatizari, peste opozitii, motiuni si alternante, peste plebiscite, constitutii si integrare europeana, fundamental neschimbata? S-ar parea ca, odata cu demiterea comunismului, societatea insasi a fost destituita din istoria romaneasca in masura in care particularii dotati cu nationalitate romana nu reusesc sa constituie impreuna mai mult decat o populatie al carei unic tel este satisfacerea nevoilor imediate sau de perspectiva ale existentei individuale si familiale. Incapabile sa propuna proiecte de societate fie chiar si mai putin ambitioase decat a fost cel leninist, partidele postcomuniste se multumesc sa se refere la cetatenii electori in termeni exclusivi de "populatie" si "oameni". Omul, referinta declinata la plural in toate discursurile politice, este o fiinta naturala definita de nevoile sale firesti: hrana, locuinta, mobilitate, pensii, ajutoare, alocatii. Politicienii prefera omul in formula sa cea mai pura, adica in starea sa de natura, de pilda atunci cand apare "neajutorat" si "inspaimantat" in fata unor inundatii ce-i risipesc dintr-o data "agoniseala de o viata", pentru a folosi limbajul standardizat al presei romanesti. Doar in astfel de momente extreme presedintele, primul-ministru, membrii guvernului si primarii pot dovedi ca sunt ei insisi "oameni", oameni ai faptelor concrete care unesc si ajuta, nu ai vorbelor care separa si invrajbesc.
In schimb, cetateanul, evocat rareori ca atare, este produsul artificial al unui travaliu politic ce presupune alegeri si distinctii de ordin etic si filosofic. Cetateanul nu are nevoi, ci drepturi si libertati. Societatea democratica, in ceea ce o priveste, este un ansamblu structurat de cetateni dispusi sa convietuiasca doar in temeiul unui consens asupra drepturilor si libertatilor ce le sunt inerente. Sarcina partidelor politice ar fi tocmai aceea de a formula pluralitatea posibila a formelor acestui consens. Partidul Comunist Roman nu se eschivase de la o asemenea obligatie in masura in care era el insusi expresia institutionala a unui proiect politic ce preexista oricarei forme de organizare partizana comunista in spatiul romanesc. Partidele postcomuniste din ianuarie 1990 si pana astazi nu numai ca se nasc in absenta unui idei fondatoare, dar se dovedesc incapabile sa genereze ele insele proiecte de societate. Efortul lor de imaginatie politica se epuizeaza de regula in autoidentificari de tip dreapta si stanga, fara ca sa inteleaga cineva cu adevarat vreodata care este semnificatia adanca a acestei distributii spatiale. Tocmai pentru ca nu stiu cum sa se deosebeasca singure dincolo de siglele, culorile si insemnele pe care le folosesc, partidele romanesti se cantaresc in voturi. Procentele pe care le obtin in alegeri, locale, generale sau europene, devin astfel singura masura capabila sa introduca o diferenta intre formatiuni care vorbesc aceeasi limba, afirma acelasi prioritati, isi impart uneori aceiasi membri si isi imprumuta electoratele una alteia. Altfel spus, partidele romanesti cer cetatenilor sa faca efortul pe care ele nu sunt dispuse sau in stare sa-l faca nici macar atunci cand este vorba de definirea "nevoilor populatiei".
PCR se simtea nu numai dator, dar si capabil sa creasca nivelul de trai, in pofida malitiei cu care o asemenea ambitie poate fi privita astazi, pentru ca el era cel care stabilea cu precizie stiintifica nevoile de spatiu, de alimentatie si de distractie ale oamenilor muncii. Astazi, partidele trebuie sa lucreze cu nevoi si exigente pe care nu le mai definesc ele insele si care sunt fie stabilite spontan de piata, fie determinate pe cale administrativa de catre instantele europene. Pentru ca nu se adreseaza unei societati a carei diversitate structurala ar fi chemate sa o intrupeze intr-o logica a divergentelor categorice cu privire la cea mai buna expresie politica a drepturilor si libertatilor, partidele romanesti participa la indistinctia unei populatii ce nu are alte aspiratii decat cele dictate de traiul zilnic.
Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
