In ultimii ani, cultura publica romaneasca este victima unui paradox ce nu pare sa tulbure imaginatia celor care si-au luat obiceiul sa formuleze judecati si opinii cu privire la starea morala a societatii si la etica vietii politice.
Pe de o parte, singura relatie cu adevarat infamanta cu vechiul regim comunist este socotita a fi cea a colaboratorului conspirativ al Securitatii. Nici partidele, nici presa si nici societatea civila nu se arata scandalizate de faptul, bine stiut de altfel, ca ministrul justitiei, fost procuror, a lucrat inainte de 1989 in aparatul represiv al statului totalitar sau ca ministrul de externe a fost surprins de revolutie cu titlu de membru al comitetului central al Uniunii Tineretului Comunist.
Biografia celor doi ministri apare a fi intr-atat de nepatata incat ei sunt considerati, daca facem media tuturor parerilor in aceasta materie, drept cei mai viabili candidati pentru postul de comisar european ce revine Romaniei. In schimb, metoda cea mai sigura de a descalifica pe cineva si de a frange cariera unui om politic este acuzatia, oricat de improbabila, de colaborare cu Securitatea in calitate de informator. Foarte recenta experienta a lui Varujan Vosganian sta marturie. Partidele sunt gata sa ii excluda din propriile randuri pe cei banuiti ori dovediti ca s-au aflat intr-o asemenea situatie, iar presa transforma astfel de banuieli ori dovezi in stiri vrednice sa ocupe prima pagina saptamani de-a randul. Mona Musca este, in acest caz, exemplul cel mai tipic. Cu alte cuvinte, denuntatorul epocii comuniste merita sa fie ostracizat, dar beneficiarul direct sau indirect al denuntului, procuror ori inalt demnitar al partidului, se bucura in continuare de un statut pe deplin onorabil.
Pe de alta parte insa, denuntul este ridicat astazi la demnitatea de practica sociala legitima si eminamente civica. Cand aceeasi Mona Musca a scris in 2005 un denunt penal impotriva lui Adrian Nastase, gestul ei a fost salutat de propriul partid, de presa si de societatea civila ca o dovada de solida constiinta cetateneasca si de impecabila conduita politica.
Bani publici sunt sistematic cheltuiti in campanii ce-i invita pe cetateni sa informeze autoritatile represive competente cu privire la posibile acte de coruptie ale unor functionari publici sau demnitari ai statului si sa-i denunte pe toti cei care, in orizontul vietii cotidiene, incalca legile tarii sau dau impresia ca o fac. Presa romaneasca a momentului arata ca ziarele americane de acum un secol: demascarea si denuntarea (exposure) politicienilor, cu sau fara probe, da masura excelentei in jurnalism.
Ministerul Educatiei Nationale ii incurajeaza institutional pe studenti sa-si denunte profesorii. Profesori constituiti in asociatii civice isi denunta global si preventiv toti colegii atat la CNSAS, cat si la institutiile insarcinate sa verifice declaratiile de avere. Coalitii ale societatii civile fac inventarul reclamatiilor formulate la adresa candidatilor in alegerile parlamentare si le distribuie in tiraje de masa. Guvernul si Parlamentul pregatesc constituirea unei agentii nationale de integritate a carei activitate principala va fi colectarea si verificarea denunturilor, reclamatiilor si plangerilor facute de particulari impotriva tuturor celor care ocupa o pozitie de prestigiu in stat, in partide, in biserici, in scoli, in sindicate. Pasiunea pentru reclamatie si cultura denuntului dicteaza, in viata publica romaneasca, comportamentele cu cel mai inalt grad de acceptabilitate morala.
Cum se face ca denuntul practicat inainte de 1989 este blamat si nu beneficiaza de circumstante atenuante, in timp ce denuntul zilelor noastre este unanim apreciat si promovat ca o activitate de inalta tinuta etica? Doua explicatii se impun imediat. Mai intai, sub comunism denuntul era facut mai ales in secret, pe cand astazi el este de regula public. Apoi, denuntul ar avea acum scopul de a igieniza democratia si de a europeniza Romania, in vreme ce inainte de 1989 el nu facea decat sa consolideze sistemul totalitar. Sa recunoastem ca, in ambele cazuri, denuntul este un mod privilegiat de lucru al regimului politic, iar suspiciunea generalizata o metoda de guvernare. Si atunci si acum denuntul este instrumentul prin care sunt identificati si sanctionati cei care nu adera cu onestitate la valorile propuse sau impuse de regim.
Ce deosebeste, in istoria personala a lui Constantin Ticu Dumitrescu de pilda, pe constructorul decorat al socialismului de detinutul politic? Nu opozitia publica fata de regim, ci denuntul care semnaleaza autoritatilor interesate nesinceritatea cuvintelor rostite in public. O simpla nota informativa il poate transforma pe cetateanul aparent devotat in dusman al poporului. In acelasi fel, un denunt penal are puterea de a-l preface pe un atotputernic prim-ministru, la capatul unei guvernari lungi si stabile, intr-un vulgar faptuitor perchezitionat, interogat, anchetat si demis din toate functiile.
Dupa 2004, cea care culege denunturile si invita organele abilitate sa aplice sanctiuni este presa. Inainte de 1989, denunturile erau colectate de Securitate si transmise pentru stabilirea pedepsei procuraturii si judecatorilor. Presa functioneaza astazi ca un substitut institutionalizat al unei opinii publice imposibil de unificat in conditii democratice. Securitatea opera in trecut ca opinie privata a unui partid care incerca sa unifice societatea in jurul proiectului sau politic. Denuntatorul de ieri si de azi, atunci cand nu este un profesionist de presa sau al serviciilor de informatii, se dovedeste a fi, in majoritatea cazurilor, cineva fara functii si afilieri partizane care, prin dezvaluirea pe care o face (pe fata sau in taina) dobandeste puterea de a schimba destinul sau macar de a afecta cariera cuiva aflat intr-o pozitie de influenta si vizibilitate publica.
Atat sub comunism, cat si saisprezece ani mai tarziu, denuntul este probabil singura forma de putere repartizata oficial societatii civile, singura forma de putere a celor fara de putere acceptata de catre regimul in functie.
Daniel Barbu este profesor al Facultatii de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
