Riscurile asumate de banci centrale mari prin injectiile masive de lichiditate in sistemele financiare - amenintate de "topire" catre finele lui 2008, dupa prabusirea lui Lehman Brothers - constituie tema de dezbatere de ceva vreme. De altfel, se vorbeste despre necesitatea de a imagina cai de iesire (exit) din situatia in care lichiditatea, ce este mult crescuta acum in sistemele bancare, va fi reactivata - cand velocitatea banilor urcand rapid ar ameninta stabilitatea preturilor. Si lucrurile nu sunt simplu de rezolvat fiindca absorbtia unei cantitati de "bani tari" (hard powered money) in exces are consecinte care pot insemna impiedicarea relansarii economice. Acest efect ar avea loc daca bancile centrale ingrijorate fiind de ascensiunea preturilor ar ridica abrupt dobanzile de politica monetara. De aici ar rezulta un zigzag in evolutia economiilor dupa iesirea din recesiune.
Dar chiar si monetaristi inveterati sunt de acord ca interventia bancilor centrale mari a fost necesara pentru a se evita caderea sistemelor financiare. Vreau sa spun ca politici de interventie in spiritul tezelor lui Keynes au fost resuscitate nu din reconsiderari de doctrina (ca exercitii academice), ci sub presiunea teribila a evenimentelor. Reuniuni importante ale bancherilor centrali ilustreaza un consens in aceasta privinta si, mai ales, un sentiment de usurare ca s-a evitat un dezastru. Insa acest sentiment este insotit de precautii referitoare la mersul economiilor, la perspectivele de reluare a cresterii economice. Intrucat bancherii centrali, poate mai mult ca alti decidenti, trebuie sa aiba in vedere rolul expectatiilor (psihologii de grup si colective), povara grea a activelor toxice in numeroase bilanturi si procesul de deleveraging ce este in desfasurare, fragilitatea procesului de recuperare cand apetitul pentru investitii este scazut si, nu in ultima instanta, norii negri adunati de servicii ale datoriilor publice in suire rapida.
Mai exista o gama de incertitudini si dileme pentru bancile centrale, care privesc conduita de politica monetara. Sunt aspecte mai putin aflate in dezbaterea publica, care, insa, deja, incep sa complice definirea si practicile de politica monetara. In conditiile in care s-a dovedit precaritatea ipotezei pietelor financiare eficiente, stabilitatea financiara intra in forta in centrul preocuparilor bancilor centrale. Perioada lunga de inflatie in scadere (asa-numita "Great Moderation", indusa si de importurile masive de produse si servicii ieftine din Asia) si credinta ca inovatiile financiare contribuie la raspandirea si diminuarea riscurilor, la atenuarea riscrilor sistemice, au facut ca banci centrale mari sa privilegieze tinta de inflatie. Si aceasta in pofida faptului ca au existat episoade de criza (in ultimele doua decenii prevestitoare de rau). Regimul de "tintire a inflatiei" (inflation targeting) parca a intarit aceasta inclinatie. Nu afirm prin aceasta ca stabilitatea financiara a disparut de pe radarul bancilor centrale. Dar o anume abordare de politica monetara ( unilaterala), o subestimare a riscurilor sistemice (si din neintelegerea consecintelor dezvoltarii sectorului bancar secundar, nereglementat) si tolerarea unor mari dezechilibre in economia mondiala au condus la situatia de criza adanca. Unilateralitatea abordarii de pana acum este dovedita si de lipsa de reactie la dinamica preturilor unor active (ca cele imobiliare), a "bulelor speculative" (bubbles) care au fost considerate de unii bancheri centrali (inclusiv de Alan Greenspan, fostul sef al FED-ului) ca fiind de preferat sa se sparga singure.
Acum totul este in reevaluare si stabilitatea financiara intra, alaturi de stabilitatea preturilor, in atentia de varf a bancilor centrale. Se intelege ca stabilitatea financiara este, ca si cea a preturilor, un bun public care trebuie sa fie asigurat prin politici publice prudente; a lasa stabilitatea financiara in voia pietelor s-a dovedit a fi o eroare enorma conceptuala si operationala. Bancile centrale vor primi, intr-o forma sau alta, prerogative sporite de reglementare si supraveghere, care vor viza atat prudentialitatea la nivel micro, cat si, mai ales, pe cea la nivel macro. In aceasta logica de reglementare vor fi puse limite la leverage, vor fi mariti coeficientii de capital propriu si promovata contra-ciclicitatea in ajustarea acestor coeficienti etc. Toate acestea se vor reflecta si in cadrul de reglementari numit Basel II.
Aminteam mai sus ca definirea si practicarea politicii monetare se va complica. Astfel, dobanzile unei banci centrale va trebui sa tina cont si de nevoia ca politica monetara sa previna avantul irational de pe unele piete; adica bancile centrale ar trebui sa intervina "impotriva vantului" (lean against the wind). Dar ceea ce pare a avea sens din punct de vedere teoretic nu este simplu de facut in practica. Nu este exclus ca unele interventii sa produca o asimetrie care sa traga ratele de crestere economica in jos de la un traseu dorit. Pe de alta parte, se poate spune ca acesta este un cost inevitabil al evitarii unor catastrofe financiare. Si modelarea econometrica va fi modificata prin prisma nevoii de a tine cont de preturile unor active care au fost subestimate si care afecteaza stabilitatea financiara. Ne dam seama ca administrarea politicii monetare pe traseul unui tandem de obiective (preturi-stabilitate financiara) poate sa induca o anume confuzie in piete in conditiile in care compromisurile intre cele doua obiective nu sunt usor de interpretat de catre cetateni si firme. De pilda, daca deviatia de la tinta de inflatie va fi mare, ea fiind cauzata insa de dorinta de a sparge preventiv un "bubble", unii ar putea sa nu perceapa motivul devierii -ceea ce ar putea eroda din credibilitatea regimului de tintire a inflatiei. De aceea se vorbeste deja de nevoia de a flexibiliza acest regim tinand cont de complicatiile pe care le pune obiectivul de protejare a stabilitatii financiare. Unii (ca profesorul Carl Walsh, expert in economie monetara) sustin ca ar fi mai bine sa se tinteasca un nivel al preturilor (price level) decat un obiectiv de inflatie; astfel, se argumenteaza, s-ar realiza premeditarea unor devieri de la tinte intermediare pentru a se atinge un nivel al preturilor considerat ca optim.
Pentru tari mici si mijlocii protejarea stabilitatii financiare capata dimensiuni aparte ca urmare a efectelor de contagiune si, frecvent, a prezentei grupurilor bancare straine pe pietele locale. Conteaza mult aici cum se va asigura stabilitatea financiara in tarile unde bancile-mama isi au sediul. Pentru economiile emergente (inclusiv din UE) pietele unor active vor cunoaste din nou ascensiuni de preturi peste medie daca vor reaparea intrari de capital importante. Cum vor reactiona bancile centrale va fi un factor important in miscarea economiei.
Stabilitatea financiara ca obiectiv ar trebui sa influenteze dialogul dintre bancile centrale mari pentru armonizarea reglementarilor si supravegherea pietelor financiare.
Daniel Daianu este profesor de economie, fost europarlamentar si ministru al finantelor
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
