De ce leul isi vede de drumul lui in timp ce dobanzile scad

10 feb 2010 Autor: Adrian Vasilescu

Viata bate cartile. Dupa ce, la 5 ianuarie si la 3 februarie a.c., Banca Nationala a taiat cate 0,50 de puncte procentuale din dobanda de politica monetara, coborand-o intai la 7,50 si apoi la 7 la suta pe an, leul n-a dat semne de depreciere. Dimpotriva, s-a apreciat. Desigur, in medie. Iar de la 4 februarie (ziua in care a intrat in vigoare nivelul de 7 la suta al dobanzii) s-a intarit zi de zi. Probabil ca - dupa ce lumea va iesi din criza - noile tratate nu vor mai face regula din faptul ca scaderea dobanzilor duce la deprecierea monedelor pe pietele valutare. Recenta decizie a BNR n-a fost scutita de critici. Motivul invocat - si mediatizat - de catre cei ce-si doresc o dobanda de politica monetara inalta este acela ca BNR n-ar putea sa castige in 2010 trei partide dintr-o data: sa ieftineasca banii, sa continue domolirea inflatiei si sa mentina stabilitatea pietei valutare. Cei mai multi dintre analisti, cu deosebire cei bancari, au aplaudat insa decizia.

Infruntarea celor doua curente scoate in evidenta faptul ca nici in acest an - sau mai ales in acest an - calibrarea ratei dobanzii de politica monetara, la niveluri optime, nu-i deloc o problema usoara. Mai ales ca o celebra dilema (cu numele de cod "Tosovski") continua sa fie actuala. Intrebarea cheie: dobanzile incotro? Daca nu sunt relativ scazute, intrari excesive de capital strain ameninta piata interna. Daca nu sunt relativ ridicate, inflatia nu ezita sa-si arate coltii. Dintr-o astfel de capcana e greu de iesit. Numai ca, si de aceasta data, Banca Nationala n-a mizat doar pe cartea dobanzii de politica monetara. A optat, ca de fiecare data, pentru o conduita prudenta, contrabalansand reducerea dobanzii cu o dubla decizie: imbinarea gestionarii adecvate a lichiditatii din sistemul bancar si mentinerea la nivelul actual a rezervelor minime obligatorii. A reusit astfel sa valorifice, atat cat a fost posibil, sansa de a sustine, prin dobanzi scazute, cresterea economica si, implicit, iesirea din criza fara a pune in pericol nici miscarea preturilor si nici cursul de schimb.

E adevarat ca de multe ori, in anii din urma, banca centrala a atras depozite cu dobanzi mari, in care bancile comerciale si-au facut plasamente sigure si profitabile. Scopul fiind calmarea exploziei inflationiste, in conditiile in care o prea mica parte din surplusul de lei din sistemul bancar era absorbit in afaceri profitabile, grosul riscand sa ajunga in preturi. Necazul a fost ca bancile comerciale s-au obisnuit in acest fel sa intoarca spatele economiei reale si sa-si plaseze banii la BNR. Ori de cate ori insa a fost posibil, Banca Nationala a schimbat tactica: a redus dobanda de politica monetara, pentru a determina bancile comerciale sa-si asume un rol activ si sa-si intoarca privirile catre companii. O posibilitate pe care BNR o intrevede si acum, in 2010, cand trenul creditului guvernamental nu va mai alerga cu 300 la suta pe an, ca in 2009. Ministerul Finantelor da deja semne ca nu mai intentioneaza sa adune aproape toate resursele de creditare din piata.

In acelasi timp, leul isi mentine stabilitatea chiar daca dobanzile scad. Numeroasele pozitii valutare lungi au fost lichidate si nu mai fac presiune pe moneda nationala. Iar multi jucatori s-au "plictisit" sa mai astepte promisa depreciere si au decis… sa se alieze cu leul.

Un risc prea mare? Nicidecum. Daca s-ar impune un alt scenariu, pentru ca dezinflatia ar fi la un moment dat in pericol, BNR ar schimba repede macazul. Ar refuza deci sa mimeze stabilitatea lasand dobanzile sa scada si sa produca efecte amagitoare pe termen scurt, dar devastatoare pe termen lung. Pentru ca ar fi un nonsens ca dobanzile sa scada in timp ce inflatia ar urca. Dar nu e deloc previzibila, cel putin pana in prezent, o realitate care sa impuna o astfel de proiectie.