Nimeni nu si-a propus, la Banca Nationala, sa reinventeze roata. Pentru ca, in mod cert, Romania nu va trece la euro pe o cale originala. Va urma, desigur, calea pe care au pasit spre moneda unica acele tari din lotul 1 mai 2004 ce au sustinut deja acest examen. Experienta altor tari, intre care a Sloveniei si Slovaciei, bunaoara, ne poate fi de folos. In sensul cel mai sanatos cu putinta: acela ca ar fi o nesabuinta sa fortam lucrurile si sa incercam transformarea leului in euro inainte de a indeplini toate criteriile. Cat priveste momentul optim, BNR a infatisat deja un posibil calendar, pe care l-a discutat cu Guvernul. Decizia va fi luata insa de comun acord cu autoritatile UE.
Voci nu prea numeroase, dar influente, se arata insa alarmate ca momentul propus (anii 2014-2015) ar fi mult prea indepartat. Si nu se dau inapoi sa afirme ca e cazul sa ne grabim, sa trecem mai repede la euro, poate chiar imediat. Fiindca moneda noastra, raportata la moneda unica, ne tine sub sabia riscului de curs valutar.
Acesta e cantecul de sirena. O chemare stranie catre renuntarea grabnica la leu si adoptarea euro. Numai in acest fel, spun avocatii fortarii timpului, marfurile noastre ar deveni competitive in afara tarii iar exportul romanesc ar creste vizibil. Au oare dreptate?
Cursul leu-euro il stabileste piata, tinand seama de realitatile din acest moment: cata valuta e ceruta, cata valuta e oferita la schimb, contra lei. Ambii indicatorii exprima realitatea de zi cu zi. Alti indicatori, cum ar fi deficitul balantei de plati, rata inflatiei, eficienta, productivitatea, PIB-ul si asa mai departe, exprima cauze ce produc efecte pe termen lung. Din toti acesti factori se intrupeaza vantul ce sufla in panzele cursului valutar. Determinand atat directia de mers, cat si nivelul pana la care urca sau coboara. Sau momentul in care se produce o miscare sau alta. Daca decizia pietei ar fi convenabila tuturor jucatorilor, piata si-ar pierde unul dintre principalii factori de stimulare a eficientei: concurenta. Cumparatorii si vanzatorii de valuta vor fi competitivi numai in masura in care sunt atenti la semnalele pietei, le interpreteaza corect si dezvolta un management performant. Sigur, de multe dintre aceste necazuri am scapa daca am fi in zona euro. O opinie in aceasta privinta a exprimat si FMI, dandu-le parca dreptate grabitilor nostri. Dar FMI n-a facut altceva decat sa-si exprime, cum am spus, o opinie. Si anume ca, acum, in vremuri de criza, ar fi bine ca tarile din Europa Centrala si de Est sa ia viteza spre euro. Asa este, ar fi bine. Dar peste vocile din FMI, ce nu erau din varful inaltului for, s-au suprapus cele din Uniunea Europeana, care au precizat ca fiecare tara va intra atunci cand va indeplini criteriile.
Noi, romanii, stim din proprie experienta cat de mari pot fi necazurile aduse de fortarea timpului. Chiar atunci cand ne-au manat cele mai bune intentii. Fortarea cresterii economice, in anii ‘90, in conditiile unei industrii nestructurate, a fost o eroare. Efortul a fost prea mare, motoarele s-au supraincalzit si au inceput sa cedeze. In acelasi timp, intr-o industrie in care marile mize nu erau productivitatea, competitivitatea si eficienta, ci dezvoltarea cantitativa, supraefortul de a produce mai mult a cerut mai multe importuri, mai multi bani, un consum mai mare de capital fix. Plus inmultirea obisnuitelor pierderi din cauza risipei si modului invechit in care era organizata munca in intreprinderile noastre. Plus stocurile de produse finite. Toate aceste boli, ale caror focare se aflau in economia reala, au ridicat enorm pretul cresterii economice si au starnit vantul inflatiei.
Viata ne-a aratat, in conditiile economiei de piata, ca leul a capatat puteri nu prin fortarea neinspirata a timpului, ci ori de cate ori miscarile pentru intarirea lui au fost facute in momentele potrivite, dupa ce au fost bine pregatite. Am pornit la drum, in decembrie ‘89, cu un leu anemiat rau de tot. Din acest motiv, in primul rand, liberalizarea preturilor a coincis cu explozia inflatiei. Am avut nevoie, an de an, de tot mai multi lei ca sa cumparam tot mai putine marfuri. Totodata, deprecierea leului pe piata valutara a alergat numai la galop. Nenumarate voci au deplans „umilirea monedei nationale" si au varsat un potop de critici impotriva Bancii Nationale, pentru ca a renuntat la cursul fix. Plangeau, asadar, dupa minciuna cursului fix, fardat in birouri. Si blamau adevarul spus de cursul liber determinat de piata. Dar cursul liber, oricat de dramatica i-a fost miscarea ani la rand, a acoperit o buna parte din golul lasat in economie de incetineala eficientei si a competitivitatii. Romania a evitat, in ‘99, intrarea in incetare de plati tocmai pentru ca rata de schimb flotanta si-a jucat bine rolul. Si pentru ca pasii catre convertibilitatea leului au fost bine calculati.
Dupa ‘90, leul a trecut prin doua faze de convertibilitate. Prima a fost in noiembrie ‘91: au fost unificate cursurile de schimb valutar, fapt urmat de o convertibilitate limitata, interna, de cont curent. A doua faza a fost declansata la inceputul anului 1998: au fost taiate cuvantul ìlimitata" si cuvantul ìinterna", rezultand o convertibilitate deplina de cont curent. Bocitoarele n-au scapat mai ales momentul ‘98, in plina expansiune a pietei valutare, cand a fost declarata convertibilitatea de cont curent a leului. Au prevestit atunci, cu lacrimi in ochi, ca in cateva luni Banca Nationala isi va pierde in totalitate rezerva de aur si de valute. A fost tocmai invers: rezerva a ajuns la recorduri fara precedent in istoria tarii.
Trecerea la cea de-a treia faza, ultima, convertibilitatea totala, prin liberalizarea contului de capital, a venit mai tarziu. Ea a implinit, in 2006, programul de liberalizari ce a pregatit intrarea Romaniei in Uniunea Europeana.
Continuare miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
