"Apropierea alegerilor de tot felul si fragilitatea iesita din comun a guvernului compromit practic sansa continuarii unei reforme de care avem oricum mare nevoie si exacerbeaza riscul derapajelor populiste. Toate acestea se pot traduce prin cresterea necontrolata a deficitului public - chiar daca, pana acum, acest lucru nu s-a intamplat. Iar acesta este cel mai semnificativ risc nu numai pentru cursul valutar, ci si pentru intregul echilibru macroeconomic." Asa incheiam un articol publicat in ZF din 19 iunie. Atunci
nu-mi imaginam ca derapajul populist se va produce in mai putin de doua saptamani si va avea o asemenea amploare. Dintr-un foc, prin noua lege a pensiilor, guvernul si parlamentul au reusit sa dea o grea lovitura politicii fiscale si echilibrului bugetar pe termen mediu si lung.
As dori sa fiu clar: stiu cat sunt de mici cele mai multe dintre pensii si nu pun in discutie argumentele de ordin social sau moral pentru majorarea acestora. Dar pensiile, ca si alte cheltuieli ale bugetului public, trebuie sa tina seama nu doar de nevoi, ca in comunismul deplin, ci si de posibilitatea de a le satisface, de consecintele unei anumite masuri asupra echilibrului general. Or, o analiza, oricat de sumara, a consecintelor noii legi nu lasa loc de indoiala: riscurile asumate sunt majore, iar guvernul si parlamentul par a nu le fi evaluat.
Prima problema este ca bugetul asigurarilor sociale statea si inainte de aceasta lege pe un butoi de pulbere. Raportul dintre numarul pensionarilor si cel al contributorilor, la care se adauga efortul important pentru trecerea de la sistemul nefinantat ("pay-as-you-go") la cel finantat, ar fi obligat oricum autoritatile la adoptarea unor masuri dificile de echilibrare in anii urmatori. De altfel, si in prezent contributiile sociale din tara noastra sunt foarte ridicate, iar proiectele guvernului pentru reducerea lor ar fi avut efecte benefice, asa cum a avut si reducerea impozitelor pe salarii. Acum, noua lege adauga o alta bomba cu ceas intr-un mecanism oricum nesustenabil.
A doua problema este a cheltuielilor publice si a prioritatilor in realizarea acestora. In anul 2008 majorarea pensiilor va absorbi cam 7% din resursele bugetului public. Cum o majorare a fiscalitatii de aceste proportii este greu de imaginat, iar deficitul bugetar este deja in apropierea limitei de 3% din PIB admise in UE, ramane ca majorarea pensiilor sa fie acoperita prin reducerea altor cheltuieli. Am cateva propuneri: inghetarea salariilor profesorilor, care oricum sunt prea mari; abandonarea constructiilor de sosele si autostrazi, ca romanii s-au invatat sa faca 5 ore de la Bucuresti la Constanta, iar investitorii straini care cer imbunatatirea infrastructurii n-au decat sa plece.
A treia problema este cresterea fiscalitatii pentru a acoperi macar o parte din cheltuiala suplimentara. Prima masura concreta anuntata este majorarea impozitului pe salariile mari (in treacat fie spus, cele care provin exact de la votantii traditionali ai partidului liberal), care ar trebui sa aduca nu stiu cat anume din aceasta cheltuiala. Si spun nu stiu cat, desi ministrul finantelor a anuntat deja niste cifre, pentru ca domnia sa pare a fi uitat legile economice care actioneaza, vrand-nevrand: cresterea ratei impozitelor nu duce la cresterea veniturilor bugetare in aceeasi proportie. Este de semnalat ca, imediat dupa formarea primului cabinet Tariceanu, cand a fost adoptata decizia reducerii impozitelor, ministrul de atunci al finantelor a mizat, corect de altfel, pe cresterea gradului de colectare. Cat de naiv trebuie sa fie actualul ministru pentru a nu intelege ca marirea impozitului va micsora gradul de colectare?
A patra problema este incoerenta fiscala. Pana acum, guvernul si-a facut un titlu de glorie din reducerea ratelor impozitelor. Acum, vireaza cu 180O, aruncand in aer planurile de afaceri ale investitorilor si generand suspiciuni - intemeiate - cu privire la viitoare cresteri ale impozitelor, pentru a acoperi noile cheltuieli. Efectul cert va fi incetinirea investitiilor noi in Romania, adica intarzierea recuperarii decalajelor fata de celelalte tari europene. Asadar, pentru cresterea de azi a pensiilor ne asiguram ca o crestere viitoare va avea mai putine resurse...
A cincea problema este efectul de semnal. Nu trebuie sa fii lider sindical pentru a intelege ca negocierile salariale de anul viitor, cel putin in sectorul public, vor porni cam asa: "pensiile au crescut cu 43%; tot atat trebuie sa creasca si salariul minim; pentru cel mediu, suntem intelegatori si acceptam o crestere cu numai cu 30%". Cum va putea guvernul sa mai faca referire la echilibrul dintre cresterea veniturilor si cea a productivitatii, cand el insusi l-a ignorat?
Este dincolo de orice dubiu ca guvernul intai a taiat, iar de masurat va masura mai incolo. Este regretabil ca nici macar nu a schitat intentia de a utiliza majorarea de amploare a pensiilor pentru o recolerare a acestora si o atenuare a discrepantelor intre pensiile stabilite, pentru aceeasi munca, in perioade istorice diferite. Daca tot se aplica din 2008, ar fi fost indicat ca majorarea sa fie discutata pe indelete, sa fie analizate resursele existente, iar abia apoi sa fie aprobata legea. Nu a fost sa fie. Dispozitia data de PSD (din opozitie?) a fost executata intocmai si fara cracnire de PNL (de la guvernare).
...Pentru a mai ramane agatat de fotoliile Palatului Victoria cateva luni, guvernul Tariceanu parjoleste tot: filozofia politica liberala, predictibilitatea politicii fiscale, echilibrul bugetar pe termen lung. Se pare insa ca urmasilor de azi ai Bratienilor le-a mai ramas o singura ambitie politica: sa treaca pragul electoral la viitoarele alegeri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
