Romania a mers la Haga spre a-si cauta dreptatea la Curtea Internationala de Justitie in disputa cu Ucraina asupra delimitarii platoului continental si a zonei economice exclusive din jurul Insulei Serpilor. Destinatia Haga nu e o intamplare. Este rezultatul firesc al evolutiei relatiilor bilaterale dintre Bucuresti si Kiev. Cu greu s-ar fi putut evita acest deznodamant.
Relatiile romano-ucrainiene au debutat prost. Partea romana a varsat toate frustrarile perioadei sovietice in relatiile cu un stat ce abia isi declarase independenta si care n-avea cum sa fie tras la raspundere pentru consecintele juridice si morale ale Pactului Molotov-Ribbentrop. De cealalta parte, elita politica de la Kiev incerca sa puna pe picioare un stat, asupra viabilitatii caruia unii se indoiau. Apartenenta unor teritorii la statul ucrainian era contestata de vecini. In jurul Crimeei si a bazelor navale ale marinei ruse din peninsula s-a dus o lunga disputa. La granita de vest erau revendicate Bucovina si sudul Basarabiei. Pentru o jumatate de deceniu Ucraina a fost prinsa in menghina unor neoficiale conflicte teritoriale cu Romania si Rusia. Asa se face ca nici pana astazi ecourile acestor neoficiale dispute teritoriale nu s-au stins in mediile de presa si in opinia publica din cele doua tari.
Ar fi putut Bucurestiul adopta o alta atitudine fata de Ucraina? Da, cu siguranta! Polonia, un alt vecin important al Ucrainei, care ar fi putut, la randul ei, sa revendice intinse teritorii din vestul Ucrainei, si-a construit relatiile cu Kievul nu pe baza emotiilor starnite la citirea cartilor de istorie, ci pe baze rationale. Politica Poloniei fata de Ucraina este un vector de modernizare, de atragere a Kievului catre structurile europene si euro-atlantice. Spre deosebire de Romania, Polonia catolica are o lunga traditie de export de modernitate catre spatiul slav-rasaritean. Pe langa faptul ca Romania n-are o astfel de traditie si nici macar un proiect pentru relatiile cu Ucraina, ea plateste pentru balbaielile din politica externa de dupa decembrie 1989, cand s-a grabit sa incheie un tratat de prietenie cu muribunda Uniune Sovietica. De aici si nesiguranta cu care elita politica de la Bucuresti a gestionat relatiile cu Ucraina, punand in discutie, chiar daca neoficial, frontiera dintre cele doua tari, spre a da satisfactie unei opinii publice care visa la refacerea Romaniei Mari. In fapt, prin aceasta politica, Bucurestiul a facut tot jocul Moscovei, fiind un factor de presiune asupra unei tari care inca nu-si definise clar si coerent un proiect politic pe termen lung, fie de consolidare a relatiilor cu Rusia in cadrul CSI, fie de aderare la structurile euro-atlantice.
Semnarea tratatului cu Ucraina in 1997 ar fi putut schimba cursul relatiilor dintre Bucuresti si Kiev. Pe termen scurt s-a inregistrat o evolutie pozitiva. Trilateralele Romania-Polonia-Ucraina si Romania-Republica Moldova-Ucraina au fost cadrul unor contacte la cel mai inalt nivel care asigurau o rezolvare operativa a tuturor problemelor din relatiile bilaterale. Romania a avut mult de castigat de pe urma imbunatatirii relatiilor cu Kievul. Si-a deschis consulate la Cernauti si Odessa. Atitudinea autoritatilor de la Kiev fata de minoritatea romaneasca din Ucraina a devenit tot mai pozitiva, ajungandu-se la negocieri pentru infiintarea unei universitati multi-culturale la Cernauti, la care limba romana sa fie una dintre limbile de predare. Mai multi factori au contribuit la esecul cursului pozitiv din relatiile bilaterale. In primul rand, tratatul romano-ucrainian era contestat de principalul partid de opozitie din Romania, de PSDR si de o parte a opiniei publice, puterea de atunci fiind acuzata ca a sacrificat interesele Romaniei pe altarul aderarii la NATO, aderare care nu s-a produs la Madrid. In al doilea rand, politica externa a Ucrainei a suferit modificari de substanta dupa alegerile prezidentiale din toamna 1999 si dupa venirea la putere a lui Vladimir Putin la Moscova. Tot mai contestat de Occident pentru derapajele anti-democratice, presedintele Leonid Kucima s-a orientat mai mult spre Rusia, la randul ei tot mai activa in refacerea influentei in zona ex-sovietica.
Agendele politice diferite de la Bucuresti si Kiev sunt doar decorul in care se desfasurau rundele de negocieri ale tratatelor de frontiere si de delimitare a platoului continental si a zonei economice exclusive. Daca tratatul de frontiera a fost in cele din urma incheiat, miza prea mare, rezervele de hidrocarburi din Marea Neagra, a aruncat in aer negocierile pentru delimitarea platoului continental. Viata economica proprie pe Insula Serpilor este un pretext pentru cei care-si fac calcule de exploatare a petrolului si gazelor naturale din Marea Neagra. Pentru strategi e mai mult decat atat. Ei nu doresc ca vasele care ies de pe canalul Sulina sa intre imediat in apele teritoriale ale Ucrainei.
Picatura care a umplut paharul a fost constructia canalului Bistroe. Emotia cu care a fost intampinata aceasta stire la Bucuresti a obligat guvernul Nastase, acuzat de incompotenta de catre opozitie, sa se adreseze Curtii de la Haga. De ce doar acum Bucurestiul recurge la o mediere internationala? In afara de ?picatura" Bastroe, care are un rol important in aceasta ecuatie, trebuie amintit faptul ca Romania nu putea sa faca acest pas pana acum pentru ca nu incheiase inca tratatul de frontiera cu Ucraina, intrat in vigoare in 2004, asa cum prevede scrisoarea-anexa care insoteste tratatul din 1997.
Campaniile electorale din Romania si Ucraina au favorizat si ele escaladarea diferendului. Guvernul Nastase trebuia sa gaseasca o solutie la ecourile interne ale conflictului diplomatic cu Ucraina, in timp ce la Kiev, premierul Viktor Ianukovici, sprijinit de presedintele Kucima, incearca sa-si creasca popularitatea alimentand disputa cu Romania. Conflictul s-ar putea stinge si gasi o solutie acceptabila pentru ambele parti daca alegerile prezidentiale din Ucraina ar fi castigate de liderul opozitiei Viktor Iuscenko, pe care sondajele de opinie il situeaza pe primul loc in preferintele electoratului. Acest scenariu s-ar putea realiza cat timp disputa teritoriala dintre Bucuresti si Kiev nu ar deveni o tema importanta de dezbatere in campania prezidentiala din Ucraina.
Armand Gosu, doctor in istoria Rusia, analist al spatiului ex-sovietic
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
