Generaţia care la începutul anilor '90 îmbrăţişa sloganul "nu nevindem ţara" şi plătea pensii de 35% din salariile de atunci estedupă 20 de ani nemulţumită că statul şi economia nu mai pot săsusţină pensii ajunse la jumătate din salariul mediu, deşi douămilioane de români lucrează în străinătate
Democraţia originală din România a dus indiscutabil şi la oeconomie originală, care se bate cu succes pentru locurile dincoada clasamentului în toate topurile de performanţă, nu doar lanivelul UE, dar şi al fostelor state comuniste.
Sloganul anilor 90 "Nu ne vindem ţara" este, probabil, cel maielocvent în ceea ce priveşte aportul societăţii civile la naştereaeconomiei de piaţă româneşti, iar cei mai înfocaţi susţinători ailozincii, susţinută abil de noii politicieni "democraţi", au fostpersoanele de peste 40 de ani, cei care îngroaşă azi rândurilepensionarilor nemulţumiţi.
Datele statistice arată că în primii zece ani care au urmatevenimentelor din 1989 pensia medie a coborât de la 35% dinsalariul mediu la 30% din salariul mediu în anul 1999, pentru caapoi să urce constant până la 50% la finele anului 2009. Prăbuşireaeconomiei din primii zece ani de democraţie a făcut ca şi raportuldintre contribuitori şi beneficiari să scadă de la aproape doisalariaţi pe un pesionar la doar 0,85 salariaţi pe un pensionar în2000, raport rămas subunitar până în prezent.
Media şi politicienii din mai toate partidele prezintă cazuridisperate de pensionari care trăiesc sub limita sărăciei, iar mulţidintre aceştia sunt revoltaţi că după 30 - 40 de ani de muncăprimesc doar câteva sute de lei, care nu ajung nici pentru plataîntreţinerii. Aproape fără excepţie, aceşti oameni cu adevăratnăpăstuiţi rememorează perioade dinainte de anul 1989, când"fiecare avea un loc de muncă", dar uită că, de fapt, toată lumeaîmpărţea sărăcia.
Trebuie spus, în primul rând, că sistemul public de pensii nueste un sistem contributiv, în care fiecare încasează în funcţie decât a contribuit, ci mai degrabă un sistem de susţinere ageneraţiei în vârstă de către generaţiile tinere. În acest sistempensiile depind în mod direct de capacitatea de plată a noilorgeneraţii, practic de ce a construit vechea generaţie, de ceeconomie a lăsat în urmă.
În această logică, pensionarii de azi ar trebui să înţeleagă,deşi sunt captivii unei realităţi a cifrelor care putea arăta multmai bine, că în mare parte au "pus umărul" la această stare defapt. Ei nu trebuie să uite că în urmă cu nici 20 de ani unpensionar primea lunar în medie 35% din salariul unui lucrător.
Tot stastiscile spun că România se plasează pe locul doi înUniunea Europeană, după Grecia, cum altfel, în ceea ce priveşteraportul dintre sumele plătite pensionarilor şi veniturilebugetare. Cheltuielile cu pensiile au reprezentat în Româniaaproape 37% din veniturile bugetare în 2009, raport devansat numaide Grecia, cu 40,5% (date aferente anului 2008).
Altfel spus, România plăteşte aproape maximul pe care i-lpermite economia şi pe care salariaţii (cei care contribuie),precum şi angajatorii sunt dispuşi să-l cedeze, pentru că statulînregistrează, pe de altă parte, cele mai mici venituri bugetaredin UE.
Ca procent din PIB, România ocupă la cheltuielile cu pensiilelocul 6 în UE şi este pe primul loc în rândul noilor state membre,ceea ce înseamnă că pensionarii români ar putea fi cel mai bineremuneraţi dintre toţi pensionarii din fostele state comuniste.
Dacă lucurile nu stau aşa, este în mare măsură pentru căeconomia românească este printre cele mai neperformante din Europa,a fost construită prin preluarea activelor deţinute până în 1990exclusiv de stat de către antreprenorii autohtoni, mulţi dintre eiimplicaţi politic sau provenind din structurile influente înaintede 1989.
Nici angajaţii companiilor încă funcţionale în 2010, nicioamenii de afaceri nu par dispuşi să plătească mai mult pentrupensiile părinţilor lor. Dacă în cazul patronilor plata întotalitate a contribuţiilor ar putea arăta că au dezvoltat afacerinerentabile pentru sistemul de taxare din România, în privinţasalariaţiilor explicaţia pentru pasivitatea faţă de achitareaobligaţiilor către stat o reprezintă neîncrederea într-un statneperformant şi încă mult prea corupt.
Mai mult, cheltuieli cu pensiile ca procent din PIB mai maridecât România (11,8% din PIB) au în Europa doar Grecia (20,5% dinPIB), Franţa (15,4% din PIB), Italia (15,2% din PIB), Austria(14,2% din PIB) şi Finlanda (13% din PIB). România plăteşte încontul pensiilor un procent egal cu cel alocat în Germania (11,8%din PIB), cea mai puternică economie din Europa.
Este evident că situaţia individuală a pensionarilor din Româniaeste mult alterată şi de structura acestui segment, în condiţiileîn care doar puţin peste jumătate dintre actualii pernsionari auplătit contribuţii la asigurări sociale de stat până la vârstalegală de pensionare, respectiv 3,1 milioane persoane dintr-untotal de 5,7 milioane la finele anului trecut.
Peste un milion de persoane au pensie de invaliditate sau pensieanticipată, iar 577.000 beneficiază de pensie de urmaş. La aceaştiase adaugă aproape un milion de pensionari plătiţi direct de labugetul de stat, din care aproape 800.000 sunt foşti agricultori şi160.000 pensionari din apărare, securitate naţională şi ordinepublică (sub 3% din totalul pensionarilor).
Tot datele statistice ne arată că retorica politică, de stângasau de dreapta, nu înseamnă că în perioadele cât au fost laguvernare partidele au fost imprudente, cu excepţia momentului2007, când PNL, aflat într-o cădere puternică în sondaje, şi-aasumat o majorare fără precedent a pensiilor, încurajat şi deevoluţia bună a economiei.
Raportat la PIB, cheltuielile cu pensiile au fost menţinute înintervalul 2000 - 2004 la o medie de 8,3% din PIB, iar până în 200,această pondere a crescut nesemnficativ. Decizia din iulie 2007 aguvernului Tăriceanu de majorare a pensiilor cu peste 25% a duscheltuielile totale la 9,6% în 2008, pentru ca anul trecut raportulsă urce vertiginos, la 11,8% din PIB, şi pe fondul ajustării foarteabrupte a economiei.
Probabil că reforma propusă şi asumată de România în cadrulacordului cu Fondul Monetar Internaţional (FMI) nu va fi suficientăpentru echilibrarea bugetului de pensii până în 2020, iarschimbarea mentalităţii populaţiei care să permită treptat mutareacătre sectorul privat a "poverii" pensiilor va fi un proces chiarmai lung decât democratizarea ţării.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
