Nu stiu cata lume isi mai aduce aminte de Ion Aurel Stoica, ministru al industriei constructiilor de masini si vicepremier in primele guverne Petre Roman. A fost in functie cateva luni, in agitatul an 1990 si a demisionat de bunavoie, nesilit de nimeni, pentru ca se considera responsabil de faptul ca guvernul din care facea parte nu a fost in stare sa solutioneze unul dintre multele conflicte sociale de pe la inceputurile democratiei romanesti. Omul a plecat discret, dar ferm din Palatul Victoria si s-a intors la treburile sale. Era un tip respectat, simpatizat, regretat. A fost si mai respectat, si mai simpatizat, si mai regretat dupa acest fel de renuntare, care si acum ramane unica in analele guvernamentale post-decembriste.
Plecarea unui ministru in vara lui 1990 nu mai are, din nefericire si paradoxal, nicio similitudine pozitiva cu plecarea unui ministru in iarna lui 2007. Caracterul de raritate al demisiei lui Mihai Ungureanu este colorat mai mult in ton amarui-acrisor, pentru ca un titular al portofoliului diplomatiei se poate considera, intr-o echipa executiva publica de cel mai inalt nivel, pe pamant stabil si ocrotit. In "setarile" sale, impuse de exercitarea mandatului, ministrul de externe are prevazuta mai rar situatia de a fi debarcat din mers.
Ungureanu a incercat sa faca fata acestei imprejurari vorbind de onoare, de barbatie, de responsabilitate. De altfel, onoarea, barbatia si responsabilitatea sunt ideile fixe care ii cutreiera mai pe toti politicienii. La fel ca si purtatul cravatelor rosii. Asta spune multe si poate fi prilej de consideratii freudiene malitioase, dar adevarate. Mai ales cand ideile fixe sunt expuse in contexte care nu le justifica.
Este ciudat sa vorbesti, cum a facut Ungureanu, despre asumarea responsabilitatii si pe urma sa spui ca ai demisionat la insistente exprese. Traducerea mai putin pretentioasa a acestei atitudini este: mi-am asumat responsabilitatea, nu fiindca era convingerea mea intima ca trebuie sa o fac, ci pentru ca a trebuit sa vina altcineva care sa ma faca sa constientizez asta, eu, altfel, neavand nicio "apasare".
Dupa 2004, crizele politice au ajuns exceptia transformata in obisnuinta paguboasa si cam sacaitoare. Cei care accepta functii publice se antreneaza pentru reprize indelungate de "tagada". Si se antreneaza atat de bine, incat ajung sa se creada imuni la ameteli. In plina zapaceala, de care era raspunzatoare chiar institutia sa, Mihai Ungureanu se destindea im mijlocul familiei la Viena. O buna reclama pentru valorile caminului. O antireclama pentru orice ministru.
Si daca ar fi fost numai asta. Aproape nimic din activitatea ultimului ministru de externe nu a iesit in evidenta. Tanarul universitar toba de carte nu a reusit sa convinga in actiunile "ex cathaedra". Inodor, incolor, insipid. Ca apa. Doar ca si apa are stari de agregare. Ceea ce nu se poate spune despre stradaniile ministrului Ungureanu de a face sa mearga asa cum trebuie masinaria Externelor.
Tocmai aceasta curioasa stationare il face pe Mihai Ungureanu o persoana care se poate aseza cu detasare
intr-o demnitate de stat, sub orice guvernare. Si in seceta de "oameni buni la toate", un astfel de personaj este ca o ploaie de vara.
Acum multi ani, elevul de liceu Mihai Ungureanu facea furori la congresul tineretului partidului unic. Era atat de promitator, incat unii ii preziceau o cariera stralucita in sistem, daca s-ar fi hotarat sa mearga pe aceasta cale.
Probabil, ceva din genetica personala a ambitiilor s-a activat si l-a facut de atunci apt de a se plia cu seninatate si aparent perfect onorabil in peisajul oricarei stapaniri politice. Si acum, in 2007, drumurile ii sunt deschise. De fapt, cu "pedigree"-ul si flexibilitatea sa, cine nu si l-ar dori pe Ungureanu?
Indira Crasnea este redactor-sef adjunct la Agentia de presa Mediafax
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
