A devenit o traditie: orice subiect este abordat intai in cheie emotionala si abia mai tarziu, daca mai apuca, in mod rational. Modificarea Codului muncii nu face exceptie de la aceasta regula. Am aflat, bunaoara, dintr-un ziar de la care asteptam ceva mai mult, ca schimbarile propuse de ministerul de resort ar aduce un soi de sclavagism pe meleaguri dambovitene - si dai, si lupta, neicusorule, ca insusi Caragiale ar ramane paf. De partea cealalta, patronatele acuza sindicatele de apucaturi bolsevice, iar etichetarile, bineinteles, nu completeaza in mod nefericit dialogul, ci ii tin locul. In ultimele zile am putut constata ca, in lipsa argumentelor rationale, sindicatele au recurs din nou la manifestatii de strada, incercand sa intretina spiritele inflamate si sa pretinda ca au o sustinere populara impresionanta. Prin targ mai circula si zvonuri aiuritoare cu privire la unele dintre modificarile ce vor fi aduse Codului muncii, cum ar fi aceea ca saptamana de lucru va fi de 60 de ore. Nu este greu de ghicit cine are de castigat din imprastierea unor asemenea aberatii.
Dar timpul trece, iar negocierile nu avanseaza - ceea ce, in treacat fie spus, este exact ceea ce doresc liderii sindicali. Marea problema, pe care nu pare sa o constientizeze vreuna dintre parti, este insa ca trecerea timpului, fara adoptarea unor solutii autentice, risca sa provoace tensiuni si presiuni periculoase in economie. Nu ma refer la bruiajul manifestatiilor, nici macar la angajamentul de "modificare cuprinzatoare" a Codului muncii asumat fata de FMI chiar de catre guvernul care il promovase. Toate acestea palesc in fata uraganului starnit de cea mai teribila forta: piata insasi, care actioneaza prin cel mai tare mecanism al sau - cursul valutar.
Sunt ani buni de cand oficialii Bancii Nationale sfatuiesc operatorii sa mizeze pe leu. In 2004, inca de la inceputul anului acest sfat a fost dat mai apasat decat in anii anteriori, dar el a fost prea putin luat in seama. Cu cat treceau lunile, iar banca centrala cumpara tot mai multa valuta pentru a tine pe loc cursul, macar in termeni nominali, s-au indesit iesirile publice ale reprezentantilor bancii, in timp ce, in "laboratoarele" acesteia se calculau de zor solutii de stapanire a tendintelor pietei si variante alternative. Adoptarea unei decizii era complicata ca urmare a deficitului comercial in crestere rapida, care parea a indica reversibilitatea tendintei de apreciere a leului. Piata a fost de alta parere, iar banca centrala a trebuit, in cele din urma, sa i se supuna.
Cauza fundamentala a acestei tendinte este evidenta, dupa parerea mea: tara noastra intra in structurile politico-economice ale Europei; linia de demarcatie intre Occident si restul lumii trece pe Prut, nu pe Tisa. Iar Romania, cu bune si cu mai putin bune, se situeaza, cu arme si bagaje, de o parte a baricadei unde generatia mea nu indraznise a visa ca vom fi vreodata.
Atat doar ca regula jocului in lumea in care intram este competitia, lupta pentru a-ti gasi un loc si apoi a-l pastra, pe o piata enorm de mare si de exigenta. "Avem preturi ca in Vest si salarii ca in Est" - se plang acum multi dintre noi, fara a baga de seama ca salariile din Vest vin ca urmare a unei munci indarjite, eficiente, cu putini timpi morti si cu si mai putini "bagatori de seama" tinuti pe post doar pentru ca... merge si asa. In primii 15 ani de la caderea vechiului regim aceasta atitudine a fost intretinuta de politici caldute si de tot felul de scuze, care dadeau bine la un electorat intoxicat cu utopii stangiste, dar faceau prea putin pentru a ne conecta la noile reguli ale jocului. Uneori, chiar - iar Codul muncii adoptat in 2003 este un nefericit exemplu in acest sens - directia reformelor era exact opusa celei necesare, intretinand iluzia ca vom munci ca in Est, dar vom trai ca in Vest.
Aceste rateuri nu schimba insa imaginea de ansamblu: Romania este membru al NATO de anul trecut si va fi membru al UE peste doi ani, plus sau minus cateva luni. Cu aceasta umbrela deasupra capului, isi cauta acum loc pe la noi nu numai marunti oameni de afaceri, mai mult sau mai putin onesti (plecaciune, nene Iancule!), ci si marile corporatii, cu cifre de afaceri ce depasesc de multe ori intregul nostru produs intern brut. Cazul Vodafone este doar pentru moment cea mai spectaculoasa investitie straina in Romania. Vor veni si altele, iar in cele din urma si noi, romanii, vom trai mai bine.
Dar numai in cele din urma. Deocamdata se vor face simtite durerile ascutite si se vor auzi strigatele celor care nu pot sau nu prea vor sa inteleaga ce se intampla in jur. Cei care bat cu pumnul in masa ca ei vor un alt curs de schimb al leului, altfel se prabuseste cerul.
Cei care striga "Tariceanu, nu fi prost/ lasa Codul cum a fost", imaginandu-si ca le-ar fi de folos nu numai galagia lor, dar chiar o decizie in acest sens a guvernului.
Or, lucrurile sunt limpezi, chiar daca dureroase pentru multi: aprecierea cursului leului nu vine atat de la speculatori pe diferentialul de dobanda, cat din influxul masiv de capitaluri, venite aici pentru a ramane si a obtine profituri pe termen lung. Aceste capitaluri aduc cu ele insa si legile aspre ale competitiei. Intra cine vrea, rezista cine poate.
Cresterea de productivitate a muncii devine in acest context nu doar o chestiune de orgoliu, ci una de supravietuire. Contextul international ne-a adus intr-un stadiu in care nu productivitatea dicteaza cursul, ci cursul obliga nemilos la cresterea rapida a productivitatii. De aceea, timpul consumat de unii manageri pentru a-l convinge pe guvernatorul BNR sa intervina pe piata pentru a muta cursul unde le-ar conveni lor este un timp pierdut in efortul de a gasi solutii de supravietuire in actualele conditii.
Capitaluri vor continua sa intre in tara, iar industriile pe care le vor dezvolta vor produce mai eficient, recuperand astfel o parte a decalajului imens de productivitate fata de tarile UE. Aceste capitaluri vor presa insa constant asupra leului, care se va intari in continuare, pe termen lung. Efectul "colateral" va fi ca vor fi scosi de pe piata cei care nu sunt in stare sa castige si ei in productivitate suficient de repede. De aceea, cu cat se va schimba mai putin si mai tarziu Codul muncii, cu atat va fi mai redusa sansa ca unele din industriile actuale sa se poata adapta si sa supravietuiasca.
Inteleg oare liderii de sindicat ca incremenirea in prezent este calea sigura spre neant? Iar daca inteleg, le pasa?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
