Bătrânul continent îşi potrivea ceasurile după noua oră a istoriei. Nu mai băteau tunurile, nu mai cădeau bombe, nu mai mureau oameni seceraţi de gloanţe, de schije, zdrobiţi de tancuri sau sufocaţi de gaze. Era pace. Europa, toată, se pregătea să păşească într-o nouă eră.
Dincolo de această graniţă, era lumea în care trăise până să fi început războiul. Dincoace însă, în zona peste care fusese trasă "cortina de fier", se însăila un climat cu totul necunoscut. Societatea românească a fost încorporată imediat după război, fără vrerea ei, într-o zonă ce fusese destinată să devină, repede, foarte repede, lagărul socialist.
Ce lăsam în urmă? România, de îndată ce se desprinsese din încrengătura Marii Crize din 1929-1933, îşi luase avânt într-o încercare meritorie de a ocupa un loc bun în plutonul naţiunilor dezvoltate. Sunt nenumărate acele evenimente, întâmplări sau împrejurări din anii interbelici, apoi din anii războiului, de natură să ne deschidă ochii. Şi să ne ajute să înţelegem că sărăcirea ţării noastre de după război avea o singură cauză: căderea întregii economii în mrejele iluziei comuniste.
Istoria a avut cursul ei şi nu e posibil să fie rescrisă. Ar fi însă nedrept să ignorăm unele posibile proiecţii peste timp, pornind de la fapte care s-au petrecut în mod real. Acele fapte ce au căpătat o dinamică optimă, marcând creşteri evidente, cu deosebire în sectorul industrial.
Suntem îndreptăţiţi să întrebăm astăzi: unde ar fi ajuns România dacă sfârşitul războiului (al celui de al Doilea Război Mondial) nu i-ar fi întrerupt brutal avântul economic? Şi nu doar să întrebăm, ci să judecăm. Pentru că în Europa de dinainte de război, prin voinţă populară, dar cu deosebire prin acţiune inteligentă, datorată unei mase critice de elite pe care România reîntregită şi-a format-o şi a reuşit s-o pună la lucru, ţara noastră îşi luase un avânt greu de stăvilit.
Şi nici n-ar fi fost stăvilit dacă nu începea al Doilea Război Mondial.
Dacă n-am fi fost nevoiţi să strigăm, asemenea lui Pitt, premierul englez din vremea expansiunii lui Napoleon: "Faceţi sul harta Europei!".
Dacă n-am fi fost nevoiţi să strigăm, după ce am pierdut o parte din teritorii: "Faceţi sul harta României".
Dacă n-am fi căzut, prin hazardul istoriei, în zona de influenţă a Uniunii Sovietice. Şi dacă n-am fi văzut, fără putinţă de a interveni, cum se năruie întregul edificiu economic înălţat înainte de război.
Dacă într-o singură zi, în august 1947, la reforma monetară, românii nu şi-ar fi pierdut toţi banii agonisiţi vreme îndelungată, prin muncă.
Dacă, după 11 iunie 1948, prin efectele naţionalizării, România n-ar fi renunţat dintr-o dată la marea majoritate a competenţelor formate timp îndelungat.
Dacă directorii "burghezi" n-ar fi fost alungaţi din fabrici, cu iluzia că muncitorii ar putea conduce economia mai bine decât ei.
Dacă, în închisorile comuniste ori la canal, n-ar fi fost zdrobită elita economică.
Dacă, în sate, oamenii cei mai harnici, care au dovedit că ştiu să lucreze pământul şi să adune bogăţii, n-ar fi fost hăituiţi şi în cele din urmă sărăciţi.
Dacă toate aceste fapte absurde, iraţionale - şi încă multe altele - nu s-ar fi produs, e un lucru sigur că locul României în plan european şi în concertul ţărilor industrializate ale lumii ar fi fost cu totul altul.
După al Doilea Război Mondial au urmat două sau trei etape în care România a pierdut cea mai mare parte din tot ce câştigase - între 1866 şi 1938 - în dezvoltarea industriei sale.
Un nou proces de industrializare a putut fi pornit abia în anii 1960. Desigur, în condiţii extrem de dificile. Şi, mai cu seamă, fără investitori străini.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
