În 1992, într-o Românie abia ieşită din revoluţie, o idee făcea carieră. Francis Fukuyama, un sociolog şi politolog american cu solide cunoştinţe în politica URSS, publica un amplu eseu cu un titlu de carte de poezie: “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”.
Comunismul în Europa se prăbuşise, liberalismul de tip occidental părea că triumfă, iar Fukuyama susţinea că tot ce vedem cu ochii noştri şi tot ce călcăm sub picioarele noastre, toate acestea sunt finalul unei evoluţii sociale şi culturale în care guvernarea îşi atinge limitele prin tocmai găsirea formulei ideale de guvernare: democraţia de tip liberal şi piaţa liberă. Nemaiexistând conflict ideologic, nu mai există devenire: sfârşitul istoriei! (În sens bun!)
Nu au fost puţin contestatarii tezei politologului american, dar a făcut carieră răspunsul unei alte celebrităţi, Samuel Huntington. Într-un eseu publicat în 1993 şi apoi dezvoltat câţiva ani mai târziu în cartea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, el contestă teoria lui Fukuyama privind triumful definitiv al liberalismului de tip occidental şi susţine că ne vom confrunta în viitor cu o ciocnire a civilizaţiilor, liberalismul occidental nefiind decât una dintre aceste civilizaţii. Huntington croieşte opt civilizaţii în lume, identifică corect ascensiunea fundamentalismului islamic şi conflictul acestuia cu Occidentul. Îndrăznim să credem însă că a apreciat excesiv atunci când trece România în tabăra “Civilizaţiei ordodoxe” condusă de Rusia, dintr-un motiv simplu: între timp România a aderat la UE şi, în ciuda unor excese de religiozitate, nu credem că majoritatea cetăţenilor României s-ar defini altminteri decât aparţinând civilizaţiei Occidentului.
Fukuyama a admis că s-a înşelat parţial, Huntington a fost făcut harcea-parcea, dar nu sunt singurii din ecuaţia încurcată a lumii care au încercat să facă lumină şi ale căror cercetări şi idei au fost contestate. Toata filosofia lumii poate, în definitiv, să fie contestată. Zbigniew Brzezinski, un alt renumit politolog, vorbeşte în cartea sa devenită betseller, “Marea tablă de şah”, despre Ucraina ca despre o viitoare putere regională şi despre Rusia ca despre o ţară care nu are perspective în afara concertului european - adică tocmai ce Huntington neaga când face delimitarea între cultura Occidentului şi cultura Ortodoxismului.
Nu este niciodată puţin efortul să încerci să explici lumea şi niciodată nu sunt puţine pericolele să te înşeli pentru că lucrezi cu materialul clientului, iar clientul se poate răzgândi oricând în privinţa croielii paltonului pe care şi-l doreşte.
Am adus în atenţie opiniile unor celebrităţi ca Fukuyama, Huntington sau Brzezinski pentru a arăta în ce zonă cu nisipuri mişcătoare intrăm când judecăm cu judecată definitivă alegerile din SUA şi rezultatul lor surprinzător.
Am citit multe opinii venite din partea unor analişti cu multă cultură politică şi care cred că asistăm, în urma alegerilor din Statele Unite, la o Apocalipsa americană. Politica “corectitudinii politice” prin urmare – care constă în principal în protejarea minorităţilor şi a celor slabi, pe considerentul că decizia este a majorităţii, dar democraţia nu înseamnă tirania majorităţii – ar fi fost suprimată.
“Corectitudinea politică”este un set de norme - din ce în ce mai contestat din cauza unor excese evidente şi stupide - apărut în SUA secolului XIX, teoretizat apoi de şcoala de la Frankfurt, la începutul secolului trecut, de filosofi de stânga şi devenit lege nescrisă în urmă cu câteva decenii în aceeaşi Americă. Răspândirea acestei politici în întreaga lume occidentală dovedeşte adevărata putere a Americii, puterea ideilor, dincolo de flote şi arme nucleare. Faptul că România a adoptat-o (înlocuirea termenului de ţigan cu cel de rom, de pildă, este parte a ideologiei <political correctness>), nu şi Rusia arată, poate nu pe deplin suficient, că Huntington s-a înşelat când a trasat frontiera dintre civilizaţia occidentală şi civilzaţia ortodoxă prin mijlocul României.
A fost însă votul din Statele Unite unul împotriva corectitudinii politice şi pentru întoarcerea la “supremaţia omului alb”, cum citim în multe comentarii? Şi, până la urmă, cine a câştigat aceste alegeri – “omul revoltat” al lui Camus sau “omul-masa” al lui Gasset?
La începutul anilor 30 ai secolului trecut, filosoful spaniol Ortega y Gasset publica o carte care a ajuns cu vremea aproape o biblie a facultăţilor de profil: “Revolta maselor”. Nu ştim ce revoltă l-a îndemnat pe Gasset să scrie această carte. Într-o Spanie tulburata, filosoful scrie despre apariţia în istorie a unui tip de om fără cultură, fără istorie şi fără trecut - “omul-masă”.
Dacă este să-i ascultăm pe unii dintre cei care deplâng rezultatul alegerilor din SUA şi insistă că alegerile au fost decise de oameni necultivaţi şi lipsiţi de orizont, am putea crede că acest “om-masă” plutind “ca nişte geamanduri în derivă” – cum spune Gasset – ar fi hotărât rezultatul. Doar că, în filosofia lui Gasset, omul-masa nu este interesat de viitor pentru ca nu are trecut, fiindu-şi sie suficient în acest prezent de plâns.
Rămâne, prin urmare, să-i atribuim rolul de ghilotină “omului revoltat” al lui Albert Camus?
Ce spune de fapt Camus în cartea cu acelaşi nume apărută prin anii anii 50 ai secolului trecut? Revolta este hrănită de sentimentul nedreptăţii şi nu are de-a face cu ideologia. Revolta este metafizică. Omul care nu se revoltă atunci când este nedreptăţit, nu este un om liber.
Dacă rămânem pe această pistă nu facem decât un pas şi ne ciocnim de filosofia părinţilor “contractului social”, cel în care trăim şi noi de fapt.
Noi ştim contextul în care Hobbes a scris “Leviathanul”, în care Rousseau, cu furia lui neascunsă împotriva proprietăţii private, a scris “Contractul social” sau Locke, între atâtea altele, “Al doilea tratat despre guvernământul civil”. În mod foarte simplist vom rezuma, pe urmele lui Locke, teoriile contractualiştilor, deşi, în ordine istorică, Locke nu dă ultima sentinţă: “suveranul”, dacă nu reprezintă voinţa publică, poate fi schimbat de majoritate (Locke este filosoful care a teoretizat regula majorităţii, ajunsă în zilele noastre lege).
Nu l-am citat întâmplător pe englezul Locke: declaraţia de independenţă a Statelor Unite faţă de Coroana britanică se bazează pe ideile sale. Pe urmele lui Locke, prin urmare, americanii au decis schimbarea “suveranului”. Nu e nimic retrograd, nu e “revolta omului alb” este o filosofie ajunsă în dezbatere acum 400 de ani şi care, piatră peste piatră, a pus bazele civilizaţiilor de tip occidental din care – cel putin noi credem –facem parte.
Că unii se bucură sau că alţii plâng este cu totul o altă problemă. Un lucru în care credem: nu America va da foc lumii. Chiar dacă alegerea domnului Tramp în fruntea SUA este o mare bătaie de cap.
Sfârşitul democraţiilor liberale nu este atât de aproape chiar dacă, privind la scară istorică, democraţia nu este decât un accident.
