Inca de la intemeierea sa, la cumpana anilor ‘60 si ‘70, Clubul de la Roma a scos in lumina doua linii de importanta cardinala ale globalizarii. Plecand de la adevarul ca planeta se afla in fata unor mari sfidari. Si anume: in timp ce resursele planetei sunt limitate, dorintele, ambitiile sau tendintele de a le consuma sunt nelimitate. In fata acestei realitati dramatice, Clubul de la Roma a dat alarma. O intrebare esentiala a strabatut lumea: ce (si cum) putem sa facem, imediat si nu intr-un viitor incert, pentru a salva omenirea de o criza grava, economica, sociala, morala si, in ultima instanta, politica?
Acest strigat de alarma, multiplicat in toate documentele „Clubului", a ravasit lumea dupa exact un sfert de veac de la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, timp in care s-au produs transformari istorice importante, insotite insa de costuri mari in plan economic si social. Pentru ca nu doar resursele materiale isi evidentiasera limitele, ci si cele de ordin psihologic: nu mai era timp si nu mai era rabdare pentru lungi asteptari. Cu ochii pe orologiul istoriei, totdeauna neiertator, Clubul de la Roma s-a dovedit a fi cea mai vehementa si, in acelasi timp, cea mai rationala voce lansata in batalia pentru strategii de dezvoltare care sa puna capat risipei in redistribuirea resurselor, inclusiv a resurselor financiare.
Departe de a fi negative, mesajele Clubului de la Roma sunt pozitive. Fara a spune NU globalizarii, actiunea e indreptata in directia unei economii globale care sa NU puna in pericol nici prezentul si nici viitorul omenirii. Venind, in acest sens, cu argumentele celei mai inalte stiinte economice si ferindu-se de interpretari populiste. In acest fel, Clubul de la Roma se desparte radical de strigatele dezordonate si neargumentate ale multora dintre miscarile antiglobalizare.
De-a lungul anilor, incepand cu primul raport, intitulat „Limitele cresterii", Clubul de la Roma s-a adresat tarilor, guvernelor, elitelor politice ale lumii cu cerinta de a gandi in stil nou despre economia globalizata. Si, mai cu seama, de a intelege nevoia obtinerii unui lant de avantaje competitive. Fiindca atatea cate sunt nu ajung si omenirea, pe intinse spatii ale planetei, e condamnata sa suporte ani la rand inflatie, deficite, pierderi, saracie, crize.
De prea multe ori, din nefericire, critica impotriva globalizarii a cazut in capcana populismului. Din aceasta cauza, sistemul ce inlesneste trecerea tarilor de la o economie inchisa la o economie deschisa, competitiva si concurentiala, se vede deseori in situatia de a fi stramb interpretat. Iar economia globala, de piata, spre care se indreapta astazi cea mai mare parte a lumii, fiindca este raul cel mai mic intre toate relele modele cunoscute pana acum, nu conteneste sa fie acuzata de toate necazurile de pe planeta. Desi toate supapele acestui sistem economic - spre care nu idealurile umaniste ne imping, ci nevoile - sunt deschise spre eficienta si spre crestere economica, valori la care nu se poate ajunge decat prin „inumana" concurenta.
Voci impotriva globalizarii se fac auzite continuu, pe intreaga planeta. Adaugandu-se celor ocazionale, ce izbucnesc de obicei acolo unde se desfasoara forumuri economice internationale. Faptul ca, pe planeta, rasuna voci antiglobalizare nu poate fi un lucru rau. Dimpotriva, poate fi chiar un lucru foarte bun. La urma-urmei, guvernele pot gresi. Se pot imbolnavi de putere... si nu le strica sa fie readuse pe pamant. Chiar prin demonstratii de strada. Si analistii proglobalizare pot gresi. Asa ca un dus rece nici lor nu le strica. Daca insa e indeplinita o conditie: judecata sa fie dreapta. Judecata multimilor sau a activistilor antiglobalizare. Dreapta si rationala.
Lozincile antiglobalizare, scandate pe intreaga planeta, sugereaza insa de prea multe ori ca politicile proglobalizare sunt lipsite de sansa de a fi judecate in fata unor „curti de apel" care sa se fi constituit in numele prezentului si al viitorului. Mai degraba, ele ni se infatiseaza ca un punct terminal al trecutului.
Activistii antiglobalizare dau senzatia ca se dezbara greu de „populism". De ce am pus cuvantul in ghilimele? Pentru ca tezele populiste sunt specioase. Caracterul lor inselator pleaca de la etimologia cuvantului populism, cu trimitere - in aparenta - la „vointa populara". In realitate, cuvantul exprima cu totul altceva: irationalism si demagogie.
Confuzia apare frecvent si produce deruta. Aplicarea etichetei de „populisti" celor care, in lumea larga, se opun globalizarii, pleaca de la ideea ca ei ar exprima interesul popular. Ascultandu-i pe populisti, milioane si milioane de oameni pot sa creada ca ei vorbesc in numele lor. Numai ca populism nu deriva din popular. Legaturile acestui cuvant trebuie cautate in alta parte, pe filiera istorica a conceptiilor antieconomice. Totul a inceput in America acum un veac. Din randurile fermierilor si ale micii burghezii se constituise, in 1892, Partidul Populist American. Noua formatiune aruncase pe piata o doctrina ce nu lua in seama legitatile economice, intorcand totodata spatele putinelor reguli de politica monetara existente la sfarsitul secolului al XIX-lea. Populistii, care „s-au afirmat" prin programul lor de nationalizare, cereau in plus trecerea la emisiunea nelimitata a banilor ieftini: dolari de argint in locul celor de aur. Ca sa le ajunga. Fara sa priveasca in viitorul apropiat si sa vada ce furtuna inflationista ar fi starnit.
Clubul de la Roma, in schimb, bazandu-si mesajele pe modele matematice ale lumii si civilizatiei, pe analize lucide si temeinice, „s-a razvratit" impotriva ignorantei sinucigase a omenirii, ajutand-o sa-si inteleaga adevarata ei conditie. Semnificativ, in aceasta privinta, este faptul ca o lucrare a parintelui Clubului de la Roma, Aurelio Peccei, „Prapastia din fata noastra", infatisa tabloul lumii amenintat de o criza globala.
Continuare - miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
