Poate că este firesc, în aceste zile de vară toridă ale anului 2012, ca ochii societăţii să fie aţintiţi către scena politică. O mare agitată va trezi oricând un interes crescut. Iar scena politică e acum ca o mare agitată.
Fără îndoială, temele economice sunt cuprinse în sfera de preocupări a instituţiilor specializate şi a specialiştilor cu atribuţii stricte în domenii cum sunt preţurile, ratele de schimb, creditele, dobânzile, contul de capital, contul curent, fiscalitatea, veniturile, cheltuielile, investiţiile şi multe altele. Dar ele sunt sau trebuie să fie totodată teme de larg interes popular. Teme care, de mai multă vreme, au coborât deja din ministere, din instituţii centrale, din institute de cercetări şi din universităţi în pieţe, în stradă. Şi, desigur, tot ce influenţează traiul de fiecare zi al populaţiei trebuie să intereseze publicul, întreaga societate. Pentru a evita dezechilibre macroeconomice grave. Pentru că niciodată astfel de riscuri nu vor fi evitate dacă veniturile din muncă nu sunt corelate cu creşteri corespunzătoare de productivitate. Sau dacă, îndeosebi acum, în vreme de criză, cheltuielile bugetare împing către o creştere excesivă a deficitului public.
Economia nu merge singură. E nevoie de motoare puternice, de combustibili de bună calitate şi de manageri experimentaţi. O condiţie fiind întărirea încrederii în forţa concurenţei. Căci ani la rând, în România, companii care n-au fost hărţuite de concurenţă s-au bălăcit cât au vrut în iluzia că… se vor descurca. Folosind practica urcării preţurilor pentru a face faţă propriilor cheltuieli şi datorii. În loc să-şi sporească productivitatea.
Un astfel de mecanism, ca să funcţioneze, are nevoie de finanţări pentru investiţii; de bănci şi de credite; de burse; şi de o cerere de consum solvabilă, deci acoperită cu bani. Creditul trebuie să fie şi de aici înainte un motor important al economiei, inclusiv al vieţii sociale. Din perspectiva dezvoltării durabile a ţării însă, toate aceste valori au un sens în măsura în care reprezintă contribuţii solide la asigurarea de noi locuri de muncă; de noi mijloace de îmbunătăţire a standardului de viaţă; şi la refacerea încrederii în economia ţării.
Pe scara istoriei, niciodată astfel de valori nu au fost produse dintr-o dată. Şi niciodată obiective ce privesc progrese pentru întreaga populaţie a unei ţări nu au fost uşor de atins. Şi nici acum un astfel de salt nu va putea fi făcut dintr-o dată. Ceea ce ne dorim în această ţară, o dezvoltare durabilă, nu va fi şi un obiectiv realizabil fără să devină atractiv pentru autorităţi, pentru instituţiile pieţei, pentru companii şi pentru populaţie. Fiind nevoie şi de o strategie durabilă.
Sunt, desigur, multe dificultăţi. Iar cea mai mare dificultate e relevată în nenumărate lecţii ale istoriei. Ce reţinem? Un adevăr dramatic: acela că bunăstarea visată vine la sfârşitul şi nu la începutul unei etape de dezvoltare durabilă. Şi tot istoria ne învaţă că nimeni n-a inventat modele de dezvoltare durabilă fără o legătură directă cu tehnologii avansate; cu mari campanii care să arunce în vâltoarea concurenţei generaţii de specialişti cu poftă de muncă şi de profit; şi cu o infrastructură adecvată, cu sisteme de comunicaţii moderne, cu autostrăzi, cu porturi şi aeroporturi, cu reţele de servicii financiare; cu şcoli şi spitale performante. Nu redescoperim roata.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
