Vremurile noi, de după al Doilea Război Mondial, se conturau pe fondul inflaţiei (provocate!) din '46-'47, al reformei monetare devastatoare din august '47, al naţionalizării de la 11 iunie '48, al arestărilor din toţi acei ani cărora le-au căzut victime patroni, directori de fabrici, alţi numeroşi specialişti de vârf. S-a ajuns repede la haos în economie. Şi la haos monetar. Şefii partidului au înţeles că experienţa a eşuat.
O mare parte din ce producea România lua drumul Uniunii Sovietice. Ca plată a datoriilor de război. Pe care, de altfel, le-am onorat înzecit.
Fără îndoială că aceste plăţi înrobitoare au grăbit la sărăcirea cumplită a României. Alături de alte realităţi ce s-au răsfrânt dramatic în viaţa societăţii româneşti. Am în vedere, mai cu seamă, masivele disponibilizări de ingineri, economişti, bancheri suspectaţi de "apucături burgheze"; sau haosul din economie, cauzat de măsurile luate cu spatele la legităţile raţionale. Plus tăierea legăturilor cu cercurile de afaceri din Occident, care nici nu mai erau interesate de România, intrată în sfera de putere a Uniunii Sovietice, dar nici nu mai găseau aici porţi deschise. Aşa că lozinca partidului comunist - "Să refacem economia distrusă de război!" - n-avea prea mari legături cu realitatea. Nu războiul distrusese economia românească, nu războiul sărăcise ţara. Anii de după război ne-au adus şi inflaţie galopantă, şi degringoladă economică, şi lărgirea sferei sărăciei. Cărora li s-au mai adăugat doi ani de secetă năpraznică.
Seceta a pus ţara la grea încercare. Procurarea hranei devenise o problemă grea. Foametea făcea ravagii în România. Mai ales în Moldova. De acolo plecau zilnic către zonele de unde oamenii mai puteau cumpăra câte un sac de mălai sau de făină, cu bani mulţi însă, "trenurile foamei". Şi tot de acolo, prin măsuri disperate ale autorităţilor, plecau trenuri încărcate cu copiii din nenumăratele familii care nu mai aveau nici o nădejde că-i pot hrăni. Decât să-i dăruiască morţii, părinţii lor preferau să-i trimită între străini. Aceşti copii, duşi în alte zone ale ţării, înfiaţi de familii generoase, nu s-au mai întors niciodată acasă.
Pretutindeni, în România acelor ani, pentru sute şi sute de mii de copii de vârstă şcolară, masa de prânz se rezuma, zilnic, la o "raţie" de carne dintr-o cutie de conservă împărţită în patru. Erau conserve din pachetele cu ajutoare americane. Cât le-am primit. Căci după un timp au încetat să mai vină. Nu pentru că România nu ar mai fi avut nevoie să fie ajutată. Ci din cu totul alt motiv: sovieticii ne-au cerut să le refuzăm.
Preocupările americanilor de a veni în ajutorul Europei erau mai ample. În '47, secretarul de stat american G. C. Marshall a lansat binecunoscutul său plan de reconstrucţie europeană. Cu un vast program de ajutorare gratuită a continentului european între 1948 şi 1952. Scopul fiind, cu deosebire, finanţarea infrastructurilor şi a bugetelor naţionale. În cele din urmă însă, de vestitul Plan Marshall au beneficiat numai ţările din afara zonei de influenţă a Uniunii Sovietice. Practic, au primit o gură de oxigen şi un avânt pentru relansarea într-o nouă cursă a industrializării.
Uniunea Sovietică a refuzat ajutorul. Şi, la semnalul URSS, noile "democraţii populare", între care şi România, au spus "nu". Şi cu acest nu i s-a tăiat ţării noastre, pentru mai mult de un deceniu, orice şansă de ascensiune pe calea industrializării.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
